Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Lumina literară şi artistică „Dumnezeu îşi aduce aminte de mine în fiecare clipă”

„Dumnezeu îşi aduce aminte de mine în fiecare clipă”

Un articol de: Daniela Șontică - 18 Aug, 2019

Jurnalistul și poetul Nistor Tănăsescu, după ce ani buni a fost corespondentul unor ziare centrale sau a condus ziare locale în Buzău, a considerat că este vremea unui trai mai liniștit și s-a mutat cu familia într-un sat buzoian. Acolo, nu lucrează doar în grădină, ci scrie, redactează și paginează cărți - ale lui sau ale altora -, dar realizează și apreciata revistă culturală „Caietele de la Țintești”.

Nistor Tănăsescu, eşti un scriitor aflat departe de zarva oraşului, trăieşti de câţiva ani într-un sat buzoian, bucurându-te şi de roadele pământului pe care îl lucrezi cu mâinile tale, dar nu eşti departe nici de lumea culturală. Povesteşte-ne despre acest trai în mijlocul naturii. 

Nistor Tănăsescu: Acum 13 ani, după ce fiica noastră Ioana Bianca a absolvit liceul şi-a plecat la facultate, ne-am zis că nu mai avem nici un rost să ne petrecem restul vieţii în balcon, că mai bine-i să ne muşte ţânţarii de la ţară decât ţânţarii de la oraş. Decât să ne facă felul anofelul în urbea Buzăului, am hotărât, aşadar, s-o tulim la ţară şi să nu ne mai prefacem că s’tem orăşeni. Mai ales că eu sunt un tip comod, n-aveam prieteni pe facebook pentru că nimeni nu ştia ce-i ăla, nu-mi plăcea parcul Crâng de atunci, unde era musai să evadezi dacă n-aveai aer condiţionat, nepermis de scump, ca şi acum. Mie mi-au plăcut mereu Parcul şi lacul Tineretului, dar era prea departe de noi, mai degrabă ajungeai la Ţinteşti decât în cartierul Micro 3. Despre Florica, satul meu natal, la 40 km de Buzău, nici nu putea fi vorba. Şi-n acest context, hodoronc-tronc, ne-a pus Dumnezeu mâna-n cap şi-am aflat (pe surse, se zice acum) că cineva de pe uliţa Grădiniţei din Pogonele, chiar vizavi, unde soţia mea era şi este educatoare titulară şi unde făcea naveta de vreo 20 de ani, ar vrea să vândă casa bunicilor şi terenul aferent de vreo 3.000 de metri pătraţi. Am rezolvat problema, am acceptat toate condiţiile şi preţul vânzătorului, deşi erau cam de trei ori mai mari decât mercurialul timpului... şi ne-am mutat la Pogonele-Ţinteşti. Era o nenorocire, nimeni nu ştia de garduri, ci doar de gărdurariţă între vecini, de 2-3 metri lăţime, a trebuit să reinventez şi să mă dezic de Codul Civil şi de „picătura streaşinii”, am lăsat de la mine în stânga şi-dreapta câte o juma’ de metru ori 2x100 m, am lăsat de la mine toţi „salcâmii lui Marin Preda“ de pe răzor, am construit garduri, am sădit iederă – concetăţenilor mei nu le place - „ce buruiană-i asta de pe gardul lui domn’ Nistor de n-o mănâncă nici vacile?!”... 

Căror oameni le datorezi devenirea ta culturală, spirituală şi formarea ca om de presă, poet, realizator de reviste şi redactor de carte?

Aş minţi dacă n-aş recunoaşte că bobârnacul iniţial mi l-au dat două „tovarăşe“ profesoare de la şcoala generală din Florica. Apropo de aberaţiile apelativelor din comunism: cum să fii tu, elev mucos şi neisprăvit cultural... tovarăş cu cel care te educă, te învaţă carte?! Dânsele, Elena Stanciu-Ivaşcu şi Florica Spiridon, erau şi instructoare la pionieri şi m-au cam obligat să devin corespondentul şcolii pentru revista „Cutezătorii“. Lor le mulţumesc în primul rând că m-au pus la treabă! Am „năşit“ o carte despre un om colosal, despre profesorul George Beldescu, cel care ne-a fundamentat de fapt gramatica, ortografia şi ortoepia la care recurgem şi-n prezent, şi mi s-a lipit pe creier sintagma asta: „Mulţumesc tuturor celor care m-au pus la treabă!” 

Alt om care m-a pus la treabă ar fi profesorul meu de română din liceu, domnul Constantinescu (toţi îi ziceau „Gogonea“), care nu m-a scos din nota 10 în primii doi ani şi apoi, tot el nu m-a mai scos din 4. Se întâmplase între timp, într-a zecea, ca mama mea să se întâlnească cu el şi convenise să mă ia în gazdă, că... are o bibliotecă imensă acasă pe str. Plevnei (perfect adevărat!) şi că-mi oferă toate condiţiile! Eram foarte tânăr şi i-am zis de la obraz să se lase de pozat în Aron Pumnul, că eu nu-s măcar nici Ienăchiţă Văcărescu... Doamne, câte amintiri îmi stârneşti, dragă Daniela! Şi-apoi, au mai fost, în viaţa mea, mulţi, mulţi alţi oameni minunaţi de care nu pot să nu-mi reamintesc, indiferent de spaţiul tipografic pe care mi-l pui la dispoziţie: a fost Doamna Constanţa Buzea, care mă sfătuia să nu mai scriu ca... Adrian Păunescu (mi-a dat, totuşi, Premiul I pentru poezie pe Centrul Universitar Bucureşti); a fost Gheorghe Pituţ de la „Viaţa Românească”; a fost poetul Ion Horea, care mi-a acordat în 1984, la „Labiş“, Premiul Uniunii Scriitorilor. Aveam pe-atunci un salariu de 946 de lei şi Ion Horea îmi trimitea lunar 300 de lei, deşi mă publica în „România literară” cam o dată la trei luni, cu un poem minuscul, strecurat printre pagini. De altfel, din cauza lui am cam şi păţit-o în facultate, am dat de beleaua admiraţiei colegilor. Ceilalţi oameni minunaţi din viaţa mea care m-au mai îmbrâncit să isprăvesc ceva au fost Constantin Sorescu de la SLAST (cine-şi mai aminteşte de dumnealui?), care mi-a dat pe mână, la un moment dat, o pagină pe săptămână de care să mă ocup exclusiv, şi, evident, profesorii mei de jurnalistică Alexandru Brad şi Viorica Bucur, adică „Sfinţii“ mei mari maeştri. 
 
Din câte ştiu, ai o legătură specială cu venerabilul poet Ion Gheorghe. Povesteşte-ne ceva din această prietenie şi, probabil, ucenicie culturală.

Da, cu Ion Gheorghe am şi n-am în acelaşi timp o legătură specială, i-aş zice mai degrabă inconfortabilă, frumoasă, dar inconfortabilă intelectual... Ion Gheorghe este scriitorul şi omul cel mai sucit şi ră-sucit din viaţa mea. Da, m-a ucenicit cumva literar, dar şi eu l-am ucenicit cumva social, am făcut tot posibilul şi imposibilul să-l scot din carapacea suspiciunilor în care s-a refugiat de când se ştie şi, când credeam că am izbândit, el, zdup la loc! Ion Gheorghe este realmente un scriitor genial, dar totodată este şi maestrul suspiciunilor. Dacă-i zice cineva „bună ziua!“, înainte de a-i răspunde, se întreabă cine-i ăsta şi ce interes are să-l salute! Am mai descoperit asta la un ţăran de pe-aici căruia cineva, în treacăt, pe bicicletă, i-a urat la mulţi ani de ziua sa onomastică: „Veze-ţi, mă, de treaba ta!“... Publicam înainte de ’90 versuri aproape în toate revistele literare ale vremii, mai puţin în „Luceafărul“, unde şeful secţiei de poezie era consăteanul meu Ion Gheorghe, a cărui mamă, moaşă comunală, mi-a tăiat buricul. Aceleaşi suspiciuni: Ce-or zice ăştia dacă află astfel de amănunte? Într-o bună zi, prin ’84, şi-a luat inima-n dinţi şi m-a publicat, cu o prezentare ultraelogioasă, direct pe pagina a 3-a a „Luceafărului“. Am aflat mai târziu, chiar de la el, apropo de aceleaşi suspiciuni, că se consultase în prealabil asupra „riscurilor de părtinire“ cu Adrian Păunescu. Altminteri, i-am „năşit“ toate cărţile de după ’89 încoace, am bătut şi străbătut împreună Dealul Istriţa de-a lungul şi de-a latul sâmbete în şir, uneori chiar fără să schimbăm o vorbă, am intrat şi m-am închinat şi-n scorbura de unde şi-a extras celebrele pietre, megaliticile, despre care toţi îl înjură şi spun că sunt „ludus naturae”. Poate fi şi aşa, nu-i exclus, dar de ce totuşi s-a găsit cineva, acum 50 de mii de ani, să le adune la un loc şi să le pună una lângă alta, straturi-straturi, vertical, cum pui cărţile pe rafturile bibliotecii... Am găsit acolo în minicòpii toate sculpturile lui Brâncuşi, am şi eu acum pe birou o minimuză. Ştii ce-i ciudat? Că tot non-figurativul lui Brâncuşi a izbucnit fulminant după ce sculptorul şi-a petrecut câteva zile pe Dealul Istriţa, ca să caute şi să cioplească piatra potrivită pentru piedestalul „Rugăciunii“. Dacă acum, la un veac şi ceva de-atunci, întâlneşti prin bătăturile oamenilor de la poalele Istriţei tot felul de „muze“, „săruturi“, „cuminţenii“ şi „danaide“, închipuiţi-vă ce-o fi fost pe-atunci! Chiar nu se găseşte nimeni să aprofundeze asemenea evidenţe, să facă nişte conexiuni? 

În ce relaţii eşti cu Dumnezeu?

Relaţia mea cu Dumnezeu e puţin mai complicată. Dar, oricum, sunt deschis marelui dialog. Dovadă că sunt şi consilier parohial în satul meu. Dumnezeu mi-a iertat mereu toate prostiile şi neiertăciunile comise. Dumnezeu îşi aduce aminte de mine în fiecare clipă, în timp ce eu mi-aduc aminte de El şi-L invoc doar la ananghie. „Doamne, ajută-mă!” şi scoate-mă din această fundătură pe care vezi bine că nu o merit... În fine, acum, pentru mine, doar Dumnezeu mai este Avocatul Poporului! Avocatul cel Mare, al meu şi al poporului meu! 

Eşti unul dintre cei mai buni jurnalişti ai Buzăului, o spun mulţi dintre cei care au un cuvânt greu în domeniu. Ai avut şansa de a scrie în presa centrală şi în cea locală chiar imediat după 1989. Pentru că ştii meserie şi ai fost martor la toate schimbările sociale, cum vezi presa de astăzi?

Care presă? Singura presă adevărată a mai rămas cea culturală, culmea – cine şi-ar fi închipuit că tocmai artisticul va deveni unitatea de măsură a obiectivităţii, într-o junglă publicistică înţesată de impostori şi inculţi de-a dreptul ori de mercenari? Este incredibil cum marile repere ale jurnalismului, imediat de după ’89, şi-au vândut cariera şi credibilitatea pentru un pumn de arginţi... Iertată-mi fie trimiterea, dar chiar ăsta-i nivelul presei actuale, am văzut şi eu secvenţa aceea cu reporteriţa care transmitea „în direct, din faţa statuii arhimandritului Ion Mincu“ – aşa pricepuse ea că se traduce abrevierea „Arh. Ion Mincu“.

Realizezi „Caietele de la Ţinteşti”, o revistă extrem de elegantă, cu un conţinut de calitate, surprinzător de vie. Care este povestea acestei publicaţii, cum rezistă financiar?

Ideea acestei reviste este a marelui nostru prieten Marin Ifrim. În urmă cu 5 ani, într-o oarecare împrejurare, împreună fiind şi cu profesorul Stelian Grigore, Marin Ifrim ne-a somat că ar fi timpul să mai mişcăm şi noi ceva în presa culturală, să nu mai stăm la mâna altora şi a web-ului. A venit iniţial cu ideea „Cartelului metaforelor“, de care se va ocupa inclusiv financiar, eu am zis că aş prefera nu o revistă-ziar, ci o revistă-carte, pe care poţi să o aşezi vertical în bibliotecă, gen „Secolul XX“ sau „Viaţa Românească“, şi în final am convenit să facem şi una, şi alta. Din păcate, „Cartelul metaforelor“ a murit odată cu Marin Ifrim, aşa cum a cobit Liviu Ioan Stoiciu. Au mai rămas doar „Caietele de la Ţinteşti“, dar nici noi n-o ducem prea bine. Nu-i vorba de voluntariatul pe care liber ni l-am asumat, e vorba că-i jenant să ai colaboratori uriaşi şi constanţi din ţară şi din străinătate pe care nu poţi să-i răsplăteşti măcar cu contravaloarea unui suc sau a unei cafele din când în când. Zilele acestea am aflat şi eu, buimac şi ca un picat din lume şi complet afon la cifre ce sunt, că tipărirea revistei – chiar e un nimic 1.000 de lei o dată la trei luni! – ni se sponsorizează, de fapt, printr-un artificiu contabil, din banii destinaţi... handicapaţilor! Viaţa-i frumoasă, dar ironiile ei sunt şi mai frumoase. 

Mai ai timp şi pentru poezie? Ce vei mai publica în plan literar personal?

Nu, nu mai am timp pentru poezie, dacă la versuri te referi. Cât voi mai avea vreme şi s-o mai îndura de mine Dumnezeu, mi-am propus doar să trăiesc poezia! Altminteri, am proiecte uriaşe, am o carte de 200 de pagini de convorbiri cu Ion Gheorghe numai bună de tipar, pe care însă m-am angajat că n-am voie s-o public cât timp trăieşte, am zeci de pagini de versuri de pus cap la cap, am, iarăşi, sute de pagini de reportaje de-altădată, din 18 ani de presă, de reunit într-un volum şi, mai ales, am o comoară specială: câteva sute de e-mailuri de corespondenţă, câte am mai putut recupera, strict culturale de la Marin Ifrim, iarăşi nepublicabile fiindcă sunt extrem de deranjante şi incomode deocamdată pentru foarte mulţi. Cam astea ar fi planurile mele, în situaţia în care Dumnezeu n-are alte planuri în ce mă priveşte!

Amprente în viața culturală 

Nistor Tănăsescu s-a născut la 16 aprilie 1960 în comuna Florica, județul Buzău. A absolvit Liceul Nr. 3 „Contactoare”  din Buzău, apoi Facultatea de Ziaristică din București (1989). A fost redactor la ziarele „Viața Buzăului”, „Opinia”, „Muntenia”, corespondent al ziarului „Evenimentul zilei“ și al săptămânalului „Express Magazin” (1992-1996); redactor-șef al ziarelor „Informația Buzăului” și „Amprenta”. În prezent, este secretar general de redacţie al revistei „Caietele de la Ţinteşti”. Este membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. A publicat câteva volume de poezie și publicistică.