Spovedanie despre iubire, moarte şi lumină

Când te situezi deliberat, ca opţiune de trăire spirituală şi ca interogaţie neostoită, în apropierea înţelegerii teofanice, lângă orizontul divin, nu poţi fi decât egal cu tine însuţi la un înalt nivel al harului. Nostalgia titulară câştigă, astfel, în profunzimea intimităţii, în luxurianţa sensurilor şi dezvoltă nebănuite căi de reflectare şi de comunicare. Cuvintele capătă substanţă, greutate şi corporalitate, devin elemente ale unor structuri ample, în care emoţia locuieşte cu uşurinţă spre a se disipa la lectură înspre Celălalt, ca un abur de esenţă demiurgică.

Am descris senzaţia care ţi se induce pe măsură ce parcurgi paginile cărţii de faţă, cea mai nouă semnată de Miruna Mureşanu. Acaparantă, desfăşurarea textului poetic denotă aceeaşi maturitate a viziunii prezentă în volumele anterioare, persistenţa aceloraşi teme fundamentale, altfel inerente oricărui demers liric serios: Timp, Frumuseţe, Vis, Speranţă, Iubire/Suferinţă, Lumină/Întuneric (Abis), Viaţă/Moarte…

Parcă mai mult decât altădată, poeta priveşte cu atenţie spre paradoxurile existenţei, în apropierea tendinţelor generaţiei sale poetice, a se vedea „prezenţa prin absenţă a lui Dumnezeu” ori acea „aşteptare a morţii care nu îmbătrâneşte deloc”. Metaforele fondatoare se multiplică, textele fiind eminamente supuse unor stratificări uimitoare de sensuri - sub fiecare imagine se ascunde o imagine secundă, care poate dezvălui o imagine terţă la întâlnirea/intersectarea cu alte imagini de acelaşi nivel sau de nivel diferit. Astfel că „mirarea luminii sfâşiate de lacrimi” se întâlneşte cu „ghilotina tandră şi subţire a luminii” „pe drumul unei lacrimi refăcut/ pe trepte-nguste între sfârşit şi început”, „îmbătrânind imprecis şi mecanic/ înlăuntrul aceluiaşi vis repetat în neştire”.

Dominantă se dezvăluie a fi orientarea spre interogaţia asupra persistenţei nimicului, a golului, a absenţei tot mai evidente, care face mai vizibilă orice prezenţă fragilă, destrămată, pasageră: „cum într-un fel de zbor thanatic profund/ în nesomnul confesiv al nici unei umbre”, „micşorând chipul tău până la ultimul sens”, desigur, concordant cu paradoxul existenţial, ultimul sens fiind tocmai absenţa oricărui sens. De unde şi pierderea de sine în curgerea inexorabilă a Duratei: „paşii timpului înghit paşii mei/ şi-i ascund într-un rid prelung al luminii/ […]/ inventând tăceri cu privirea de ceară/ (întoarsă întruna dinlăuntru-n afară)/ în nopţile albe care-mi ţin de urât// călătorind cu mine în celălalt timp/ printr-o despărţitură caldă a inimii// povestind pietrelor aspre de râu/ foşnetul surd al ultimei lacrimi// atât cât ea să nu rămână nicăieri/ ştergând din memoria timpului ziua de ieri”.

Poeme de dragoste fiind, în fond, cuvântul de ordine şi semnificativ se impune a fi „lumina”. În jurul ei se desfăşoară totul, viaţa de căutare şi înţelegere a inexorabilei deveniri întru extincţie. Aflăm astfel că „fiind vremea nostalgiei atunci/ aş putea să nu învinovăţesc pe nimeni/ dintre cei ce vânau altădată lumina cu mine/ dintr-o sete imemorială de moarte” şi „moartea pare mereu datoare cu un răspuns/ pentru că ziua de mâine e întotdeauna ziua trecută/ iar începutul luminii se pierde într-un ecou dureros”. Lumina este cale spre împlinire deplină prin moarte. Miruna Mureşanu pare a fi găsit soluţia problemei lui Kierkegaard, pentru care „supliciul disperării constă tocmai în faptul că nu poţi muri, […] absenţa speranţei constă în faptul că nu mai există nici măcar ultima speranţă, moartea”. Din poezia ei lipseşte cu totul disperarea. Aici e posibil ca „moartea să pară doar un exerciţiu şi-atât”. Se priveşte pe sine şi afirmă: „între oglindă şi moarte aşez chipul Tău Doamne”, sintagmă reluată, chiar cu variaţiuni: „aşezând între oglindă şi moarte numele Tău”, „calea îngustă dintre oglindă şi moarte” - adică acolo, în reflectare, găsim esenţa căii de urmat, „cărarea dintre frumuseţe şi moarte”… Las interpretarea în continuare pe seama celui care citeşte citindu-se pe sine… Aici doar o precizare de o profundă delicateţe stilistică: „moartea nu e frumoasă, dar nici urâtă nu e/ având forma seducătoare a unui timp întotdeauna trecut/ care jertfeşte culorile în jocul lor cu focul/ pe trupul fecioarelor înveşmântat în anonime glorii de fum”.

Evadarea în Credinţă este soluţia desfiinţării oricărei temniţe, au spus-o, de altfel, atâţia alţii, poeţii închisorilor, în primul rând. Dar interesantă este sugestia, aproape subliminală, că iubirea de celălalt, de omul de lângă tine, este sinonimă cu iubirea de Dumnezeu. „Gott ist tot” a lui Nietzsche, cel care indica drept cale de urmat viaţa dionisiacă, „denn ihr sollt erlöst werden”, este desfiinţată prin proclamarea prezenţei lui Dumnezeu (în ciuda aparentei sale absenţe! – Deus otiosus) înlăuntrul fiinţei, prin manifestarea dragostei pentru aproapele: „Îl rog pe Dumnezeu s-ajute necredinţei noastre/ însemnând cu taina Sa fiecare răscruce// ca drumul înapoi să nu ne piardă de noi/ aflând pe cruce chipul Lui la fel de singur// rătăcit prin tris­teţile lumii într-un colţ de-nţeles// cu mult înainte ca eu să te caut/ din locul de unde nicicând nu plecasem// cu mult înainte ca tu să revii/ inventând din uitare singurătatea noastră”; „fiind o vreme altfel iar noi aflându-ne singuri/ puteam privi nesfârşirea de la aceeaşi fereastră/ fără să bănuim ce avea să ne spună// ne era frică de clipa când nu vom şti aproape nimic/ unul de altul în aceeaşi odaie fiind// urmărind firul vieţii care se rupe încet/ pornind de la inimă spre ochiul plin de lumină/ în care vom fi fost fericiţi cândva împreună”.

Cartea aceasta este o împlinire a creaţiei Mirunei Mureşanu, în continuarea demersului său înalt poetic anterior, departe de orice joc superficial lipit de cotidianul anost, ancorată creator în persistenţa bucuriei de a trăi deplin, cu conştiinţa importanţei pe care o are adaosul bogăţiei interioare la oferta lumii, către Celălalt, prin Iubire şi Credinţă. Nu există tristeţe şi disperare, ci numai speranţă şi împlinire. Cum în imaginea aceasta reconfortantă: „fiind o vreme altfel iar noi aflându-ne singuri/ puteam privi nesfârşirea de la aceeaşi fereastră/ într-un spectacol al cerului cu uşile deschise/ ascuns de-o veşnicie-n umbra noastră”.