Sub imperiul luminii, poetul hristofor

Lumina cu întregul ei alai lingvistic și semantic de forme: substantive, adjective, verbe, de opoziții - cu umbra, penumbra, întunericul, și de conotații - în metafore ce transcend profanul pentru a accede la sacru, este motiv și laitmotiv redundant în noul volum de poezii al preotului Marcel Miron, Raze de lumină (Editura RawexComs, București, 2023).

Sensurile se organizează concentric, într-o multitudine de cercuri, ca vălurelele unei ape atinse de aripa unui fluture, ce includ eul în relația complexă cu fizica și metafizica lumii. Poetul este însetat de lumină, o caută și o află peste tot: în lumea cea aievea, în sursa primordială de lumină - Soarele, mitizat de primii oameni, dual și el ca tot ce se află pe această lume, supus acestei ordini, căci arde buzele crăpate de sete ale ascetului, Sf. Ioan Gheorghe Hozevitul, căruia i se dedică poezia: „Ascetul are aripi de apă/ și buze crăpate de sete/ iar soarele-i sondează/ adâncimea zborului”, dar mai ales în Hristos, Soarele oamenilor, sursa primară de lumină a credinciosului, lumina care făcea lumină, îndepărtând fâșiile de întuneric, deschizând drumuri și căi pentru înțelegere: „ștergea de spaime ferestrele albastre/ ferestrele verzi sau negre/ să se vadă orizontul”. El curăță și purifică lumea, întrucât „numai prin geamuri curate/ pleacă lumina”, conducând spre adevărul unic, spre absolut. Astfel, poate avea loc nașterea zilelor pentru fiecare hristofor, care va învăța să fie el însuși „lumină în plecare”.

Lumea pe care o visează și ima­ginează poetul Marcel Miron este un ocean de stele și lumini, în care „embrionii de lumină” se nasc continuu, cad în lume și o acoperă, mustind cu vântul care creează și întreține frumusețea metafizică a lumii, aceea care, prin spiritualitate, dublează materialitatea fizică, formele ei evanescente: „Embrionii de lumină/ se desprind de pe Calea Lactee/ pătrund în minți/ și germinează în suflete/ noile repere ale Cuvântului/ care explodează/ miliarde de luminițe/ in­spirație pentru tot ce se va rosti/ în ziua care se anunță/ luminoasă la orizont”.

Poetul primește potirul cuvântului, dar bea și „mustul necuvântului”, nerostirile, pentru ca din aceste tăceri îndelung meditate să fermenteze „cuvântul bun”. În Cuvânt, se revelează taina comuniunii cu Dumnezeu.

Invocația: „Doamne, nu-mi luminá ochii prea mult/ ca să văd în paharul Tău/ carne și sânge/ ca în potirul sfântului papă Grigore Dialogul/ lasă-mă la bucuria/ pâinii și vinului/ cale călduță/ prin mijlocul grădinii/ în răcoarea serii...”, este o formă de dialog, prin care omul acceptă taina, nerelevarea ei în totalitate, acea cunoaștere luciferică, blagiană, care înseamnă și presupune acceptarea misterului lumii și a cenzurii transcendente, căci știind totul, e posibil să apară insolența și finitudinea prin care se anihilează frumusețea corolei de minuni a lumii. Păstrarea tainei este continua provocare de a descoperi noi și noi latențe ale cuvântului revelator.

Metafora lumânării îmbracă ima­ginea fragilității omului. Ca lumânare, conștient de lumina pe care o emană: „Ard/ și nu mă sting/ ca tu să vezi cărarea”, de combustia/arderea ei, eul acceptă dualitatea lumină-întuneric, cunoaște­re-necunoaștere. Orb, nu pentru că nu mai are acces la minunățiile lumii, ci pentru că nu mai posedă lumina, întors în sine, eul se iluminează: „Iar când îmi voi sfârși combustia/ tu,/ orbule,/ vei avea ochi buni/ și altora/ le vei lumina calea”.

Existența, „cântec de apă de lumină”, se nutrește din „izvoarele de lumină” revărsate peste lume, izvoare întreținute de oameni care au luminat, la rândul lor, reflectând și refractând lumina primită, risipind-o generos peste lume, dăruind-o oamenilor, apropiind adevărul lui dăruind, vei dobândi. Oamenii care „au luminat în ruguri de foc”, devenind ei înșiși torțe vii, „trec prin izvoarele luminii”, se purifică și se înveșnicesc în drumul lor „spre pajiștea de pe tărâmul tărâmurilor”. Scopul ultim, final al călătoriei este tărâmul tărâmurilor.

Prizonier al unui timp, călător interstelar și intrapământesc, început și sfârșit coincid cu cele două raze de lumină, între care are loc aventura existențială a conștiinței, cu singura condiție admisă - să fie el însuși o lumină, să zboare „între două linii/ obosite de priveghere”, să deschidă permanent ferestre pentru a lăsa vederii „hotar de lumini/ pentru un vis care doarme/ sfârșitul somnului”. Făcând din viață un altar: „Curat ca lacrima/ prestolul marmoreean/ pe el dispare spaima/ și luminează speran­ța”, omul poate sluji și se poate sluji în această călătorie în necunoscut, vegheat și călăuzit de lumina transcendentului. Nota șăgalnică nu exclude gravitatea meditației asupra fragilității de trestie gânditoare: „...am auzit o voce tainică/ poruncindu-mi să ies repede;/ mi-a venit cometa/ mijlocul de transport intergalactic/ să mă ducă să iau premiu/ pentru vorbit în pustiu/ și spart tăcerile.// Grea călătorie/ în coada cometei/ mă îneacă praful...”

Cu poezia care-i poartă sufletul în fragranța sonorităților, preotul-poet Marcel Miron oficiază un mister și aduce propria ofrandă: „Astăzi călătoriți în inima mea. (...)// Vă voi transporta gratuit/ din treaptă-n treaptă/ prin vămi și văzduhuri/ din gol/ în mai gol/ să populăm/ noul univers”. Noul univers este o reflectare a puterii cuvântului de a revela, de a apropia de esențe, deprindere pe care poetul a învățat-o din Biblie - „piatra vie” a timpurilor, „singura care știe toate picăturile de apă ale oceanului”, în semnele căreia se află taina: „În fiecare semn/ un suflet/ în fiecare cuvânt/ învieri;/ în toată cartea/ marea vieții”.

Modelul marii cărți a vieții îl călăuzește pe poetul Marcel Miron, un lampadofor și, totodată, un hristofor, care răspândește, prin metaforă, raze de lumină. Cuvântul poeziei aduce în lume frumu­sețea originară a rostului întemeietor.