Subţirimea jertfei

Vremuri de restrişte, de teamă generală pentru sănătatea personală, a celor apropiaţi, a colegilor, a cunoştinţelor şi a tuturor oamenilor, până la urmă. Vremuri de stat acasă. Circulă pe reţele de socializare gluma amară de îndemn „la curaj” şi putere în lupta ce ni se cere, de a rezista nefăcând nimic în faţa noului virus ce bântuie omenirea, făcând însă lucrul cel mai potrivit: să stăm acasă, să evităm spaţiile aglomerate, să putem stopa astfel transmiterea bolii. Omenirea e jenată, parcă, de puţinătatea şi subţirimea jertfei care i se cere în zilele acestea. Suntem îndemnaţi doar să stăm acasă, cuminţi, în vreme ce strămoşii noştri, generaţii întregi de bărbaţi, au fost chemaţi la război, iar femeile, bătrânii şi copiii lor sufereau lipsuri, foamete, moartea celor dragi, iar peste toate, şi epidemii cauzate de mizeria generală. 

Noi, astăzi, avem doar acest inamic cu nume ce exprimă un paradox, Coronavirus, o vietate invizibilă purtătoare a unei coroane roşii, aşa cum arată imaginile de la microscop. 

Confruntarea faţă către faţă, ca la război, nu e cea mai bună metodă, nici cea mai înţeleaptă. 

Dar omului de azi i se pare că lupta prin inacţiune, prin rămânerea în spaţiul său de locuire, îi este mai grea decât le era înaintaşilor mersul la război pe câmpul de bătălie. Dar tocmai acesta este războiul nostru de câştigat: să ne putem aduna atenţia spre noi înşine, spre interiorul devastat de atâta risipire în afară. Suntem chemaţi să devenim mai profunzi, mai grijulii faţă de viaţa proprie, faţă de trupurile noastre, care nu sunt ale noastre, ci ale Celui Care le-a creat. Suntem invitaţi la mai multă introspecţie, la mai multă atenţie faţă de cei din familia noastră şi la o mai autentică legătură cu Dumnezeu şi grijă cu aproapele. 

Nu mai putem merge la teatru, la concerte, la filme, la expoziţii, la lansări de carte, în muzee, pe stadioane, în mall-uri. Dar putem citi mai mult, putem vedea filme, putem asculta teatru radiofonic, putem face tururi virtuale pe site-uri de muzee celebre. Putem asculta colecţia de CD-uri cu muzică pe care s-a aşezat praful. Putem asculta slujbe şi rugăciuni, avem timp, în sfârşit, de rugăciune! 

Ne putem pune în aplicare vechi pasiuni pentru care am spus mereu că nu mai avem timp. „Nu mai am timp şi pentru mine!” Tot mai multă lume spunea asta. Acum avem. A venit vremea să coasem o bluză, să începem să învăţăm o limbă străină, să facem pâine de casă, să construim un raft pentru balcon, să ascultăm cu adevărat ce ne spun cei de lângă noi: soţia, soţul, copilul. Putem în sfârşit să ne oprim din fuga permanentă prin oraşele aglomerate, acuzând mereu traficul, lipsa de organizare a altora şi a noastră, rutina programului propriu. 

Nu este vremea să ne plictisim. Ar fi o crudă lipsă de empatie faţă de semenii noştri care suferă pentru că au avut neşansa de a lua virusul şi faţă de cei care mor. E vremea să fim recunoscători, să fim mai prezenţi, iar faptul că trebuie să rămânem adunaţi în spaţiul locuirii să îl transformăm în şansa de a ne cunoaște mai bine pe noi înșine.