TEATRU: „Regele moare” de Eugen Ionescu, o bucurie pentru noua stagiune

Așa cum „niciodată toamna nu fu mai frumoasă”, niciodată Ionescu nu fu mai actual... Pentru cei care cred în coincidențe, montarea pe scena TNB, Sala Mare, a piesei „Regele moare” poate părea una dintre ele, deoarece premiera ei s-a suprapus peste moartea ultimului nostru rege. Pentru alții poate fi o axiomă a legii sincronicității. Gândiți ce poftiți... „Regele moare”, în viziunea regizorală a Andreei și a lui Andrei Grosu, vine la un moment cum nu se poate mai potrivit cu vremurile pe care le trăim. O lume alcătuită dintr-o umilă sufragerie, plină de vechituri compuse - ca într-un puzzle putred - din mobile desperecheate, oameni care se cred altcineva decât sunt (vezi costumele minimaliste, dar incredibil de sugestive), o servantă plină cu coroane „regești” din hârtie colorată (poate, cândva, plămădite din aliaje prețioase, iar acum, alchimic, devenite banale accesorii de bâlci?!) și amintiri care nu mai încap între atâtea acareturi inutile, într-un timp care nu mai are răbdare, o umilă sufragerie, prăfuită și decrepită in nuce, prin urmare, este închipuită drept o maiestuoasă sală a tronului. De aici, imaginația nu are limite.

Regele (Victor Rebengiuc, premiul pentru cel mai bun actor în rol principal, Gala UNITER, 2018) pare mort, dar nu e. Medicul curant (Șerban Pavlu) pare medic, dar se dovedește un veritabil călău. Servitoarea (Florentina Țilea) nu e prea harnică, deși mimează devotamentul, nu-și face treaba și, oricum, gândește prea mult. Câtă luciditate, atâta dramă, care - de­sigur, o știm de la Camil Petrescu - nu duce la fericire. Guardul (Richard Bovnoczki) este, poate, cel mai sincer dintre colocatarii „sălii tronului”, deși toate personajele joacă pe ­emploi. E duios, vizibil tușat de tot de ce întâmplă cu privire la iminenta moarte a regelui.

În sfârșit, dar nu în ultimul rând, ultimele două personaje, soțiile Regelui sau una, alter ego-ul celeilalte: regina Marie (Ana Ciontea) și regina Margueritte (Mariana Mihuț). Prima reușește să-și depășească manierismul impus odinioară (nu fără multiple și deloc condamnabile succese) de rolul fecioarei din Orleans, din „L'alouette”, de Jean Anouilh. De data asta, am avut senzația că aud și văd profunzimea și inteligența scenică a Ilenei Predescu. Sensibilă, vulnerabilă, empatică, aproape neîmpăcată cu foarte apropiata plecare a regelui. Cât despre Mariana Mihuț, actrița izbutește fără îndoială unul dintre rolurile vieții sale pentru care, anul acesta, a fost distinsă la Gala UNITER cu premiul pentru cea mai bună actriță într-un rol principal. Își asumă orice ipostază, nuanță și datorie i-ar impune calitatea de regină. Ea e maestra, executanta, victima și criminala perfectă, nu pentru că i-ar plăcea (doar e regină, își poate permite orice), ci pentru că știe că așa trebuie, așa îi e menirea. Finalul îi aparține. Apoteotic. Magistral. Regina neagră dă șah mat. Regina și-a făcut datoria, Regele poate să moară.

În fond, din cine e format anturajul regelui? Acest bătrân pe jumătate decrepit, de-o seamă cu jumătate de umanitate, care nu se mai hotărăște să moară. Din toate aceste personaje, oglinzile lui, care-l reflectă, îl proiectează ba în trecut, ba în viitor, nu-l lasă nici să moară, dar mai ales să trăiască. Și cine e acest rege îndrăgostit de viața lui de mai bine 400 de ani, căruia-i e frică să treacă dincolo, care nu se îndură să părăsească un regat ce nu mai există de mult, o lume pe care a stăpânit-o și a iubit-o în felul lui? Care vrea acum, într-un amurg dureros de dulce, pe care refuză să-l privească-n ochi, să învețe să-i fie silă de viață. Care se bucură, când se duce-n piață, de portocaliul unui morcov și de-o vânătă mov? Iluzia e perfectă, bine ați venit la teatru! Personajele suntem noi sau...

Poate acesta e cel mai puțin absurd dintre textele lui Ionescu. Câți nu avem, în casă sau în minte, încăperi sordide (odăile interzise, pentru cei care au citit basme...), populate cu personaje în care ne regăsim, amintiri dulci-amare, regretul că se termină și speranța că, poate-poate, mai durează puțin? Motive de introspecție și tot atâtea gânduri care te bântuie obsesiv după ce pleci de la acest spectacol-eveniment. O bucurie pentru noua stagiune teatrală.