Tehnologia construcției unei cariere

Andrei Dimitriu, directorul general al Filarmonicii „George Enescu”, ne-a primit în biroul său de la Ateneul Român, cu mobilier vechi de o sută de ani, impecabil întreținut, și în care se află o mulțime de fotografii înfățișându-l în compania unor mari personalități, precum Maica Tereza, plus o serie de busturi de compozitori celebri. Am vorbit pe îndelete despre numeroasele sale locuri de muncă, despre cum mergeau lucrurile înainte de decembrie ‘89 și ce s-a întâmplat după aceea, Andrei Dimitriu având o privire senină și nu lipsită de umor asupra întregii cariere.

Ați avut o viață destul de agitată. Începând cu un articol...

Da, despre Constantin Noica. Am scris un articol în 1988, la un an de la moartea lui, se numea „Nevoia de Noica”.

El era cumva „reabilitat”, acceptat.

Tolerat! Acesta cred că e cuvântul. Pentru concesiile lui înspre protocronism, i se permisese să mai publice câte o carte, ceea ce pentru cultura română a însemnat enorm. În articol vorbeam și despre Vulcănescu și Eliade, care erau prohibiți atunci. Sorin, fratele meu geamăn, era șef de lucrări la Politehnica din Galați, unde studenții tipăreau o revistă, „Orientări”, și mi-a zis că publică articolul acolo. Eu eram pe atunci într-o poziție bună din biografia mea cu 17 locuri de muncă, eram director comercial la „Grivița Roșie”, firmă cu patru mii de angajați, dar cam eram în conflict cu conducerea. Articolul s-a publicat, însă rectorului i s-a părut ceva suspect și a ieșit scandal mare, pentru că secretarul cu propaganda, care fusese șef pe la UASCR, auzise cât de cât de Noica... Adevărul e că articolul era ostil, vorbea despre intelectualii care dorm în vreme ce lumea se schimbă. Rectorul, care îl adusese pe Sorin acolo, a reușit să-l salveze pe el, dar tovarășii vigilenți au mers pe fir, așa că am fost convocat la Sectorul de Partid, pe atunci sectorul 8, în strada Banu Manta. Erau acolo ministrul industriilor, directori de centrală, secretari de partid… Am fost înfierat cu mânie proletară. Adevărul e că făceam lucruri sfidătoare - de pildă refuzam să merg prin fabrică ducând cărămida aparatului de emisie-recepție prin care te puteau căuta. Al doilea lucru care sigur îi șoca era că refuzam să port cască și halat muncitoresc. Drept care au zis că nu sunt „integrat”, că sunt victima educației din familie, cu aluzie la tatăl meu, țărănist, care făcuse pușcărie politică, și m-au destituit. M-am trezit șomer. După o vreme, însă, s-au gândit să nu devin erou național și mi-au oferit un post de inginer. Numai că noul director a avut proasta inspirație să-mi ceară să mă duc la defilarea de 23 august. Am refuzat. Nu i-a venit să creadă, a chemat inginerul-șef, șeful de Personal - eu, nimic. Atunci m-au trimis la „munca de jos”, ca simplu muncitor, în Depozitul de tablă, să număr foile de tablă... Din fericire, șeful depozitului m-a protejat: eu citeam în curtea bisericii din Chitila, care era la o sută de metri, și, dacă era ceva, trimitea un muncitor să mă cheme. Așa m-a prins Decembrie 1989.

Un moment de glorie, un scandal, o surpriză

Aș vrea să facem un salt în timp: dacă vă uitați acum în urmă, la perioada în care ați condus Radioul public, ce fel de privire ar fi, veselă sau tristă?

Este perioada în care eu am putut să-mi realizez proiectele. Radioul era în subordinea Parlamentului și avea autonomie. Consiliul de Administrație avea autoritate! Beneficiind de acest privilegiu, cred că a fost momentul meu de glorie. În primul rând, am digitalizat instituția. Am inițiat inventarul - care nu exista - al imensei arhive de la Jilava. Mi s-a spus că era un angajat care știa de unde să ia orice, dar omul murise înecat și acum nu mai știa nimeni ce-i acolo! Viorel Cozma și echipa pe care și-a ales-o el au găsit acolo mari valori, unicate! Apoi, construcții fizice: clădirea de la Radio Iași, cu un foaier imens; Camera de știri; RADOR-ul – au venit cei de la Europa Liberă și au zis că nici ei nu au la Praga așa o clădire. 

Ați avut colaboratorii pe care vi i-ați fi dorit? Ați avut cu cine să vă înțelegeți?

Șansa mea a fost că au înțeles mesajul meu. Nu știu dacă m-au plăcut, dar au înțeles ce vreau să fac și s-au așezat în spatele meu, fără ei categoric nu aș fi reușit. 

Și de ce a trebuit să plecați?

Politic, evident... Dar câțiva ani mai târziu unii dintre cei care au condus campania împotriva mea au recunoscut că au greșit. 

Și aici cum ați ajuns? A fost o surpriză, nu?

Absolut. Aici a fost un scandal, prost gestionat de ministrul culturii de atunci. Orchestra s-a întors împotriva maestrului Cristian Mandeal, care, profesional vorbind, e în afara oricărei discuții! E cel mai bun dirijor care trăiește în România, un om care ar trebui valorificat tot timpul. Nu mă pot pronunța cum a fost din punct de vedere administrativ, dar mi se pare o grosolănie uriașă că l-au contestat ca muzician! 

A fost cumva forțat să se pensioneze.

Da, și repet: s-a ajuns aici din cauza unei gestionări nefericite a conflictului.

Deci, în acel context...

În acel context, m-am trezit, în decembrie 2009, la un concert la Radio cu maestrul Dan Grigore că îmi face niște aluzii: ce bine era când eram la Radio, nu m-am gândit oare să vin la Filarmonică? Eu, ca să fiu cinstit, nu știam nici care era organigrama aici. Cum eu îi spusesem că a fost un concert divin, am crezut că din politețe m-a întrebat. Dar pe urmă m-a sunat cu aceeași întrebare maestrul Horia Andreescu. M-am blocat! I-am zis că nu sunt muzician și el mi-a spus că nu mă vor ca dirijor... Atunci am descoperit în ce constă postul, că e unul de manager, nu neapărat muzician, dar care să aibă idee despre ce e vorba. Pe urmă a început o adevărată campanie de telefoane din partea muzicienilor. Am cerut timp de gândire, m-am documentat și la sfârșitul lui februarie am zis „Da!” Așa că m-am trezit convocat la ministru. Kelemen Hunor, cel mai bun ministru al culturii după Ion Caramitru! I-am spus toate defectele mele: sunt pensionabil, nu sunt muzician, mama a fost profesoară de vioară, dar nu știu dacă mi-a transmis genetic ceva, și nu sunt dintr-un partid la putere. M-a asigurat că în minister nu se face politică și că va fi un concurs, unde voi putea să arăt ce sunt în stare. Și mi-a mai zis ceva, care îi face onoare: principalele instituții de cultură românești trebuie să fie conduse de români. Și maestrul Mandeal îmi făcuse o recomandare la ministru.

Deci nu era supărat că-i luați locul.

Nu, nu, nu! Mandeal iubește Filarmonica! Până să zic da, eu avusesem câteva întâlniri cu el, în care mi-a dat sfaturi foarte utile, care trădau iubirea lui pentru instituție. Tot ce mi-a spus era legat de buna ei funcționare.

„Cred că la închiderea stagiunii o să mă retrag”

Mai aveți câteva luni și faceți 10 ani...

Da, în martie.

Sunteți mulțumit de ce-ați făcut?

Am câteva obsesii, mărturisesc. În primul rând, aici trebuie să fie loc exclusiv pentru elita intelectuală. Nu debutezi aici, aici te consacri. Nu poți să te sui pe scenă pentru că ești nepotul lui Wagner, ci pentru că ești foarte bun. Sigur, această rigoare în selecție cere bani. Iată, n-am putut să-l aducem pe Daniel Barenboim. Din cauza asta am intrat în conflict cu cei care consideră că, imediat ce termini Conservatorul, trebuie să fii aici. Dar pot să spun că, în general, nivelul artistic al Filarmonicii a fost bun. Eu am avut șansa uriașă să conduc două instituții importante și m-am uitat în urma mea: sunt riscuri uriașe atunci când conduce un mare creator: umorile, idiosincraziile, antipatiile, orgoliile, interesele personale...

Tocmai asta i s-a întâmplat lui Mandeal!

Chiar dacă gestiunea e corectă, i se va reproșa că s-a dus să dirijeze în Japonia și că se crede prea mare. Eu cred că principalele instituții de cultură trebuie să fie conduse de consumatori de cultură calificați. Adică unul care să știe că Beethoven nu e un câine, să fi auzit că aici a fost o pinacotecă extrem de valoroasă, să știe despre ce este vorba. Dacă am găsit atâta susținere în lumea muzicală este tocmai pentru că nu sunt muzician - deci beneficiez de un anumit echilibru. Nu am veleități. 

Ați reintrodus Conferințele Ateneului.

Da, o tradiție interbelică, în aceeași idee: doar elita intelectuală autentică. Am adus 7 laureați ai Premiului Nobel. Dar am schimbat puțin conceptul, transfor­mându-le în conferințe-dialog. Care a fost ideea? Avem o imagine proastă în lume, inclusiv în zona intelectuală. Și atunci am încercat să aduc un intelectual de mare calibru european care să discute cu unul român de calibru, să constate că avem așa ceva: Liiceanu, Manolescu, Pleșu, Patapievici, academicianul Marius Andruh, regretatul Solomon Marcus au fost printre „gazde”. Au avut până acum 34 de asemenea conferințe. În plus, după modelul britanic, am inițiat, sub patronajul Casei Regale, Conferințele de Crăciun. Și ceea ce mă bucură în mod special este că la conferințe există o semnificativă prezență a tinerilor - prin comparație cu media de vârstă de 60 de ani a spectatorilor de la concerte...

Neîmpliniri?

Singurul proiect care nu-mi iese este refacerea Pinacotecii. Avem ce expune, la UCMR există un depozit de donații, n-au unde să le expună, avem și spațiul, dar ne trebuie vreo 250.000 de euro pentru amenajarea lui. La consolidare, spațiul acesta a fost lăsat așa cum este pentru că n-au mai fost fonduri. E tencuit, dar atât. Am solicitat banii, mi s-au promis, până acum nu i-am primit. Am aplicat și la fonduri eurpene, însă a fost preferat un proiect norvegian. Dar cred că dacă mai insist, reușesc!

N-ați obosit? 

M-a stimulat apelul acela de astă-vară (după ce directorul Filarmonicii nu obținuse notă de trecere la examenul de evaluare, a făcut contestație și urmează să fie reevaluat - n.r.), 700 de semnături în sprijinul meu, dintre care 200 de intelectuali de vârf, muzicieni...

Reevaluarea a avut loc?

Încă nu. Unii au zis că o să recitească lucrarea și acum o să spună că e bună... Oricum, am fost onorat de apel. Comisia îmi reproșase că, prin conferințe, schimb obiectul de activitate al Ateneului, că insistența pentru elite e discriminatorie, că de ce nu mut concertele sâmbăta și duminica, deși ele au fost întotdeauna joi și vineri la toate Filarmonicile și mă îndoiesc că sindicatele ar fi de acord... 

Dar dacă veți fi reconfirmat pe post?

Nu vreau să fiu eternizat pe post. Cred că la închiderea stagiunii, în iunie, o să mă retrag. Nu pot să spun sigur. Depinde ce se mai întâmplă, ce buget va fi... Mă gândesc.

O carte de vizită impresionantă 

Andrei Radu Dimitriu s-a născut la 28 aprilie 1945, în Alexandria, județul Teleorman. A absolvit Institutul Politehnic Bucureşti, Facultatea Tehnologia Construcţiilor de Maşini. 

A fost director comercial al IUC „Griviţa Roşie”, preşedinte al Agenţiei Române de Dezvoltare, şeful Departamentului pentru Promovarea Investiţiilor Străine din Ministerul Privatizării, consilier pentru industrie al primului-ministru, consilier al preşedintelui Băncii Comerciale Române, membru al Consiliului Economic și Social, membru al Consiliului Economic Consultativ de la Preşedinţia României, membru în Consiliul de Administraţie al Băncii Române de Dezvoltare - Groupe Societé Generale, membru în comisii mixte guvernamentale bilaterale, conducător de delegaţii guvernamentale, preşedinte-director general al Societății Române de Radiodifuziune, preşedinte al Colegiului de redacţie al revistei „Radio România”, consilier al preşedintelui Tubman Group (Anglia), director SIND România, din 2010 director general al Filarmonicii „George Enescu” (Ateneul Român). 

A primit numeroase dis­tincții, a publicat peste 60 de articole, este autorul Legii privind stimularea investiţiilor străine directe, inițiatorul Conferin­țelor Ateneului Român, seria nouă, și al Conferințelor de Crăciun. Este căsătorit şi are o fată.