Theodor Damian, poeme în limba franceză

Adam n’est pas mort este o selecţie dintr-un alt volum al lui Theodor Damian, Poemele de la Maria Eich, traduse de Marcela Hădărig în franceză şi publicate recent la Editura Vinea (2024). Şi în fastuosul grai francez, exprimarea autorului rămâne marcată de trinitara lui fiinţare spirituală, adică de prezenţa simultană a poetului, a preotului şi a unui om îngrijorat ce scrutează un timp sub care, Martin Heidegger de pildă, semnala apariţia experimentului de „golire a lumii de Dumnezeu” (Gottlosigkeit).

Vom putea înţelege de ce - în evidenta înnoptare a tuturor sensurilor, remarcată şi de Schelling - pentru un asemenea creator poemele au sonoritatea gravă a unor interogaţii precum aceasta: „De quoi parlons-nous ici?/ On parle du possible/ qui embrasse/ l’impossible. Tu ne comprends pas/ parce que ce n’est pas logique/ mais que fait-tu de la logique/ dans un paradis des paradoxes/ dans un univers illisible/ où la parole se cache dans le silence./…/ On est déjà tombés une fois/ dans le temps…”

Evident, aici sensurile rostirii se nasc dintr-o înţelegere eliberată de cunoaşterea orientată strict obiectual, aceea unde pozitivismul a pretins că realul există numai în ceea ce poate fi cântărit şi măsurat. În „universul (devenit, cum se spune mai sus) ilizibil”, cuvântul este refuz al tăcerii ce întunecă conştiinţa fiinţei existente; de aceea, în poem, cuvântul pulsează cu suprema putere a începuturilor din acel: „In principio era verbum, et deus erat verbum!” Concluzia este şi o soluţie: „ Il faut apprendre/ à mettre le sourire/ dans la parole”.

Pe bună dreptate, Theodor Codreanu decripta esenţa Poemelor de la Maria Eich: „avant tout/…/ un acte de connaissance, malgré le fait que l’ancien esthétisme ainsi que le textualisme lui nient cette dimension”. Şi accentua că în acest teritoriu „...la connaissance n’est seulement l’apanage de la raison” (v. Adam n’est pas mort, 2024, Editura Vinea, Bucureşti, 127).

Existenţa simultană a poetului şi preotului în rostirile cărţii iluminează acel ceva situat într-un dincolo al cuvintelor. Limbajul de altcândva al unui Dante Alighieri făcuse loc unui termen straniu: „sovrasenso” (supra sensul), natura acestuia având un incontestabil caracter anagogic (ana - în sus; agogos - care conduce, orienteză/ ghidează către).

Şi textele despre care vorbim au adieri dintr-un anagogic „sovrasenso” al apofaticelor divinis influxibus ex alto. De unde şi dinamismul derulării în prezentul unde se spune: „Chaque jour la resurrection/ passe à côté de nous/ elle passe parce que nous lui avons/ donné randez- vous/…/ elle passé si prés/ que tu peux la saisir avec la main/ avec le coeur”.

Din tot ceea ce exprimarea aduce în prim-plan apare, indicibilă, fascinaţia iradiată de copleşitorul simbol al crucii. Rostirea îl înfăţişează ca atare: „le feu acablant de la divinité”. Supra-simbolul crucii este chiar laitmotivul ce a generat, timp de două milenii, întregul discurs al creştinătăţii, mari opere literare (şi nu numai!) precum celebrul Le Chemin de la Croix al uriaşului poet Paul Claudel.

Tematic vorbind, prin forma (acum) franceză, scrierile lui Theodor Damian se regăsesc într-o companie deosebit de selectă, alături de creaţii cu acelaşi mesaj, cum e şi magistralul eseu al lui Vintilă Horia, intitulat Crucea. S-a vorbit de Cunoaştere. Să reamintim perspectiva filosofică şi epistemologică în care autorul romanului Dumnezeu s-a născut în exil integra simbolul crucii: „Fie şi numai contemplarea acestuia - spune el - devine indispensabilă, nu numai pentru un creştin, ci şi pentru un credincios aparţinând oricărei confesiuni./…/ simbolismul crucii, în proiecţia sa ultimă/…/ antrenează spre un soi de explozie universală a adevărului, ceea ce ar implica o nouă posibilitate de a înţelege Fiinţa”.

Evident, simbolul crucii contribuie la întemeierea unei raţionalităţi care - sublinia Vintilă Horia - impune ineluctabila interogaţie: „Mai putem oare astăzi cunoaşte şi întemeia - mă refer la ştiinţă şi la politică - dincoace de drumul crucii?/.../ la capătul ştiinţei înseşi nu ar mai fi decât o ştiinţă a crucii/…/ călăuză dezocultantă” (v. Horia, Vintilă, 2017, Crucea, Ed. Vremea, Bucureşti, 80).

Prin Adam n’est pas mort, „Poietica” lui Theodor Damian răspunde întrebărilor ce survin după experienţa tragică a tentativelor de „golire a lumii de Dumnezeu” (Gottlosigkeit), când entropiile inumanului au încercat surparea temeiurilor întregii civilizaţii. El vede Adevărul şi Calea în textul La croix de Dieu şi spune: „ Seul l’éclair/ a vu/ la croix de Dieu/ il brise le Ciel/ pour toi/ pour la voir/ comme l’aveugle guéri/ de l’obscurité/ qui chaque jour/ trouvait Jésus dans le temple./ Dans le miroir d’au-delà/ pourtant/ tu te vois toi-même/ tu n’a jamais/ imaginé/ que ça pourrait être/ ton secret/ tu regarde/ et tu est gêné/ car tu ne sais pas/ si Dieu/ venait/ se crucifier/ sur elle”.

În recursul la o altă limbă se poate distinge şi o aspiraţie de intrare în dialog cu o lume ce îi pare scriitorului ca fiind dezechilibrată de expansiunile culturilor divergente. Ceea ce alterează esenţa tot mai controversatului fenomen al Comunicării. Karl Jaspers văzuse în acesta o cale către fiinţă şi către propriul sine unde veşnic prezentă e transcendenţa. Însă pentru Damian, comunicarea e o necesitate ce decurge din însăşi forma vocaţiei şi profesiei de mărturisitor al credinţei şi a evanescentelor ei revelaţii. Tandemul preot-poet spune despre sine şi despre noi: „Nous courons de méridien/ en méridien/ il nous semble que nous voulons/ attraper quelque chose”.

Dar unica pradă a căutărilor este acel „quelque chose/ que nous voulons/ attraper”: adică revelarea de sine (Offenbarwerden), aceea care, în înţelegerea lui Karl Jaspers, stă în comunicarea cu semenul (Mitmenşeh). Şi gânditorul german o înţelege ca înfruntare animată de iubire (der libende Kampf). Dar în spiritualitatea românească a lui Th. Damian, comunicarea cu celălalt e împărtăşire întru credinţă care se exprimă cu un cuvânt aparte: Cuminecare. O şi ilustrează ca atare: „Il faut apprendre/ à mettre le sourire/ dans la parole/ utiliser/ seulement les paroles souriantes/ comme les yeux de l’enfant/ auquel on a fait/ une grande joie/ la parole peut être/ un cadeau/ qui racourcit toute distance…”

S-a mai spus, dar revenim: Poezia, în esenţa ei, e Cunoaştere, iar prin completitudinea ei gnoseologică se opune disidenţelor raţionaliste şi gândirii calculatoare (das rechnende Denken) incriminate de Nietzsche. Astfel, ştiinţificitatea devine incontestabilă şi pentru că aici e mereu prezentă iubirea de Dumnezeu, actul primordial ce preceda orice Cunoaştere. Poezia-cunoaştere spulberă frontiera dintre vizibilul şi invizibilul lumii şi veghează misterul mistic, acel, cum spune poemul: „Feu/ criait Pascal/ dans sa dernière vision/ le coeur brûle/…/ Feu/ le feu de la divinité/ accablant/ comme lorsque le désir/ te ronge/ mais tu ne sais pas/ qui te manque…”

Gândite în româneşte, textele din Adam n’est pas mort au îmbrăcat, totuşi, o rostire franceză pentru a se afla într-un mai vast areal comunicativ. Experienţa lasă loc şi unei prezumţii de blândă aspiraţie ecumenistică. Şi, în tot mai secularizanta postmodernitate, respingerea dezvrăjirilor lumii (Entzauberung der Welt) incriminate de Max Weber e categorică, iar opţiunea de inversare a dizolvantei orientări e clară. O re-vrăjire a lumii ar repune sacralitatea în demnitatea ei de fondator al civilizaţiei; şi - în plus - ar consfinţi inefabila legătură dintre poezie şi credinţă, adeverind sensul profund al unei rostiri aparţinătoare lui Heidegger: Der Dichter nennt das Heilige (Poetul este cel ce rosteşte Sacrul).