Timpul rememorării, vremea interiorizării

Privirea și nu vederea este laitmotivul poeziilor Linei Codreanu reunite în volumul Vremea de sub gene, apărut la Editura Tipo Moldova, în Colecția Opera Omnia. Poezie Contemporană, Iași, 2021, cu prefață de Theodor Codreanu.

A privi devine multiconotativ, atingând sfera semantică a verbelor a zări, a întrezări, a interioriza, a contempla. Vremea de sub gene este timpul interiorizat, contemplat, investigat, traversat pentru a obliga tainele să se reveleze. Lumea este adusă în spațiul intim al eului, concretizând în metaforă relația dintre imensitate și intimitate. În termenii lui G. Bachelard, imensitatea este „mișcarea omului nemișcat”, dinspre partea intimului, fiind o intensitate, „o intensitate de ființă”, „intensitatea unei ființe care se dezvoltă în vasta perspectivă a imensității intime”. Forme ale intuiției, spațiul, recuperat prin rememorare empatică, și timpul interiorizat ca vremea de sub pleoape, cu sugestia ochiului întors, înseamnă acordarea acestor categorii, punerea spațiului în serie temporală, armonizarea spațiului intim cu cel exterior, al lumii, al imensității. Reveria pe care o presupune contemplarea lumii prin interiorizare aduce în ecuație personală relația cu timpul. Ceea ce strânge, sub gene, în imaginar, prin contemplare, grație ochiului întors, poezia Linei Codreanu este vremea cu bagajul ei de trăiri, sentimente, stări reținute de memoria afectivă, declanșată de resortul fanteziei poetice, armonizate prin răsfrângere în spațiul intim, subiectiv al eului.

Coerența imaginarului poetic, acea logică nelogică la modul sublim, se augmentează prin ideea evoluției circulare, relevată de simbolismul rotirii. În dipticul imaginat și construit de Lina Codreanu, prima secțiune adună poezii sub acest titlu - Rotiri, iar a doua, Umbre. Din chiar acest schelet al arhitecturii volumului se poate deduce ideea care dă coeziune și coerență volumului: cosmosul, spațiul din afară, al imensității, adus în spațiul intim al eului, în relație permanentă - „plinul ori golul cuibărit”, este guvernat de eterna rotire, punând sub semnul trecerii, al zădărniciei, poate, totul. Oamenii și tot ce construiesc ei țin de acest sentiment dramatic al trecerii, intrând în sfera semantică a simbolismului umbrei - aparență, dar și semn al eternului, dacă avem în vedere semnificația pe care i-o dădeau romanticii.

În simbolismul ambiguu, al rotirii, ambiguitatea fiind, după H. Friedrich, o dimensiune a structurii liricii moderne, poeta așază, în perfectă armonie cu universul pe care-l creează, ritmuri, cercuri, oglindiri, ascunderi, legănări. Lumea ei e arcuită sub magic curcubeu. „Rotire-i toată truda noastră”, se confesează poeta meditând asu­pra destinului omului, dar cercurile acestea nu înlănțuie ființa, ci declanșează memoria care transformă timpul pierdut în timp regăsit: „M-am întors în livada anilor/ și nu m-am găsit. (...)// Pe drumul înapoi, așa întortocheat,/ m-am topit în foșnetul bănuților verzi/ ivit dintre ghimpii-soldați...” Tot ce există are început: „O începătură - lacomă/ absorbire de aer în piept,/ țipăt de spaimă...”, și un previzibil sfârșit. În acest interval, care este viața, „repetăm, repetăm, repetăm”, „le-nvățăm pe toate -/ foamea, mersul,/ mingea, cercul,/ buchea, roata,/ ploaia, soarta...” Fiecare își construiește propria geneză, simultan cu trecerea: „Singură, clepsidra/ picură clipele,/ fără cale de-ntoarcere”.

În lumea de sub pleoape, cu vremea ei conferită de fantezia creatoare a poetei, își face loc lumea copilăriei, vârsta aurorală, o lume care reunește în dimensiunea prezentului etern, părinții, cei care au dat sens vieților noastre, lumea lor. Ritmul trecerii e resimțit ca legănare, balans-balans, - „Balans-balans -/ legănarea e-n val,/ în iarbă, în aer,/ în pulberi de nisip/ și-n diagrama/ sentimentelor noastre...”, cu sentimentul fra­gilității asociat frunzei. Punțile pe care le creează poeta, „peste râuri albe”, între eu și celălalt, sunt punți care armonizează, care reunesc „în copaia de lumină”, pentru a afla binecuvântarea: „În copaia cu lumină/ ne vom îmbăia/ biencuvântați”.

Umbrele, „tainice semnale”, „fugare umbre”, sunt cele care se conturează în lumea de sub pleoape, la care poeta are acces prin privire reflexivă, prin vedere autoscopică. Gândurile, „păsări, păsări”, pun ființa în complexa relație cu cosmosul - cu Dumnezeu și cu lumea - cu formele realului, cu semenii.

Sentimentul trecerii este permanent: „În orice clipă se-ascunde chemarea/ clipei ce așteaptă/ la margine de respirație./ Și clipa nu-i secundă,/ e secunda secundei,/ chemată din sine și/ din afara sinelui/ printr-o suită de înfrângeri/ ale sinelui și afarei sinelui./ Și clipa nu-i pasăre în zbor,/ e zborul zborului,/ nu-i vis și nu e gând,/ e gândul visului/ ori visul gândului,/ depinde/ în ce parte a clipei ne găsim”... Reflecția transcende. Așa, poeta se armonizează vibrației subtile, metafizice, a universului, putând comunica, reconfortant pentru spirit, cu un Dumnezeu deschis dialogului. Dialogul acesta presupune/conduce la înțelegerea creației, a supre­mației gândului creator: „...gândul,/ visarea zborului,/ căderea-n melancolie/ ori râsul, ori speranța,/ ei, da,/ astea-s pentru omul-om/ lăsate/ de bunul Domn...”

Trecând prin durata care i s-a dat, Lina Codreanu conștientizează, deopotrivă, trecerea timpului, panta rhei, și dualitatea ființei - lut și duh. Condiția umană nu este clamată, ci acceptată senin cu înțelepciune mioritică specific românească. Între limitele vieții, ca vedere de sub pleoape, poeta experimentează exercițiul muririi, sfârșind prin a-l accepta: „Mă smulg din lut. (...)// Iată,/ am degete de cenușă/ pe-o carte pământie...”

Poezia este pentru Lina Codreanu o spovedanie; spovedindu-se cu liminară sinceritate, se descoperă în fragilitatea de trestie gânditoare, dar cu forța de a sparge coaja duratei și de a-și dăltui adevărul în piatra cuvântului, a metaforei.