Un pod sufletesc în plin cenaclu

Sunt plecată din România din 1987, când am trecut frontiera, cu două valize, doi fii și ultimele mele manu­scrise de poezie (ca și cum, fără poezie mi-aș fi pierdut echilibrul...). Nu știam că lumea cea nouă mă va deruta, că integrarea va cere timp, sacrificii, am intrat repede în lumea "literaturii de sertar", aveam atâtea de asimilat că timpul a trecut atât de repede... Când în sfârșit m-am "autorizat" să scot nasul din casă pe teritoriul meu, literar (pe care nu l-am trădat, ci purtat în mine, somnolent), am fost imediat primită cu interes, am reluat firul activităților literare, ca și cum nu l-am întrerupt vreodată!
Timpul a trecut foarte repede, integrarea este un adevărat "sport cerebral și emoțional", nu aveam dreptul să fac un pas greșit, căci este condiția sine qua non pentru a-ți reconstrui un cuib, un alt "acasă". Am plecat cunoscută ca autoare, am intrat aici într-un coridor al liniștii totale în acest domeniu, căci mi-am pierdut toate reperele familiare, codurile erau absolut diferite și am coborât imediat cu picioarele pe pământ. Am avut nevoie de mult curaj și de nopți nedormite pentru a reuși să predau limba franceză, necomplexată, egală cu colegii din jur, primitori și admirativi. După zece ani (când au trecut?!) am scos manuscrisele din sertar, am publicat două cărți bilingve, am reluat firul activităților mele literare de pe o zi pe alta nespus de firesc, culmea!
La 800 km de Paris, într-un mic târg la Mediterana, mă cam plictiseam și mi-am zis că e "din vina mea". Ca atare, mi-am zis că de ce arta nu ar fi VIE și la Frontignan, omul sfințește locul, nu-i așa?
Zis și făcut! Am trimis un email colectiv tuturor artiș­ti­lor pe care îi știam bine - pictori, sculptori, poeți, prozatori, conferențiari, jurna­liști etc. - și le-am propus să ne întâlnim lunar într-un restaurant italian, Casa di Luigi, din centru, pentru a savura parcursul a doi dintre artiștii din orășel ori din împrejurimi. Ideea a prins imediat și, ca atare, suntem azi la a treizecea întâlnire, unde vin și amici români, care apreciază din inimă. Am avut plăcerea și surpriza de a-i avea într-o seară printre noi pe poeții Diana și Florin Caragiu, care au făcut o impresie extraordinară. (Între timp am schimbat restaurantul, suntem la Côté Mer, căci italianul și-a dat în petic...) Deci, cenaclul se nu­mește Musc"art (comuna noastră este reputată pentru vinul aperitiv cel mai popular al francezilor, muscatul, cultivat de pe vremea romanilor...) Luna trecută, invi­tații mei au fost o poetă și autoare din Elveția, Catherine Gaillard-Sarron, și profesorul Jean-Claude Seguela. Catherine nu ne era necunoscută fiindcă a fost deja invitată de două ori la Musc"art, fiind o autoare prolifică (18 titluri).
Jean-Claude Seguela a impresionat auditoriul cu imensa sa cultură și convingerea pe care o pune în prezentarea istoriei Imperiului Roman și a latinității, care s-au întins de la Scoția la Marea Neagră. Și cine zice Marea Neagră zice România, a cărei limbă a fost europeană cu mult înainte. Aici nu am rezistat să nu intervin cu câteva completări de cultură. Con­ferențiarul ne-a plimbat pe Via Domitia, pe La Narbonnaise și Spetimanie, unde limba occitană a fost prima limbă romană, și în același timp împăratul Traian (un iber) pleca la cucerirea Daciei, România de azi. Puțini știu că la trei ore de noi, la Aix-en-Provence, la universitate, este singurul oraș francez unde se poate obține un doctorat în română.
Autorul a demonstrat că Occitania s-a întins până la Limoges, că latina s-a consolidat prin intermediul savan­ților și oamenilor Bisericii, în timp ce latina-romană (ori romana continentală) s-a dovedit numitorul comun al limbilor portugheză, spaniolă, franceză, italiană etc. O paranteză: în Evul Mediu, vizigoții au năvălit pentru a stopa cu brutalitate această civili­zație în evoluție. Secolul XIX a văzut venirea unor tineri români la studii, iar Vasile Alecsandri, amic al lui Frédéric Mistral (Premiul Nobel în 1904), poet care făcea parte din juriu, a câștigat premiul I, cu un poem despre ginta latină, printre 50 de poeți în concurs. Mistral a primit Nobelul tocmai pentru acest efort de a reabilita limba "oc" (la langue d"oc) vorbită de milioane de persoane. Biblioteca di Béziers, precizează autorul, conține 100.000 de titluri în occitan și un depozit identic va fi instalat la Biblioteca Națională din București, refăcând un pod de latinism între Franța și România, făcut din dragoste și pace. A urmat o ședință de semnături ale autorilor invitați, urmată de o masă copioasă și festivă, cu un vin delicios, apreciat la timpul său de către François Rabelais, care, fiind student în medicină la Montpellier, a apreciat "la dive bouteille" devenită celebră în "Gargantua și Pantagruel" și nimeni nu se mai miră azi că o cramă celebră pe aici îi poartă numele, "La Cave Rabelais".