Vintilă Horia: credinţă şi cunoaştere

Galerie foto (4) Galerie foto (4) Lumina literară şi artistică

Un articol de: Dan Anghelescu - 20 Aprilie 2022

Esenţa întregii opere a lui Vintilă Horia se lasă cuprinsă în două cuvinte a căror completitudine este totală: credinţă şi cunoaştere. Umanitatea de după al Doilea Război Mondial se confrunta cu ceea ce Spengler nu ezitase să califice drept „marea modă a semidocţilor, a adunărilor populare radicale, a marxiştilor şi scriitorilor de literatură etic-socială care se vor considera gânditori şi poeţi, astfel instaurându-se „o formă complet nouă şi târzie, lipsită de viitor, dar inexorabilă a existenţei umane”. Ceea ce este perfect valabil pentru tot ceea ce trăim în penibila noastră actualitate.

Aceasta a fost, în fondul ei tragic, realitatea Timpului ce i s-a dat lui Vintilă Horia, Timpul în care - cum spune Spengler - metropolele n-au mai adăpostit înlăuntrul lor un popor, ci o masă... Iată de ce scrisul lui a gravitat în jurul tulburătoarei probleme a timpului. Confruntarea cu acest effrayant Dieu sinistre (Baudelaire) şi aspiraţia de evadare din minciuna marelui timp mesianic (cum îl numise Walter Benjamin) îl alătură, în ipostază de comiliton, lui Mircea Eliade. Azvârlit de un cataclism al Istoriei în destinul tristelor şi nesfârşitelor bejenii, modelul tipologiei pentru care optează în literatura lui este cel al rătăcitorului, al unui Waldgȁnger abandonat în grija şi mila lui Dumnezeu. Iată de ce perspectiva religioasă asupra existenţei domină şi, de fapt, iluminează totalitatea demersurilor sale epice, iar confruntările capătă o evidentă aură mistică. În romane (Les impossibles, Marta o la segunda guerra, Le Voyage à San Marcos) exilul şi pelerinajul capătă reverberaţii ample nu numai ca trimitere la situaţia exilatului din Europa de Est, ci şi la o stare de lucruri cu mult mai generală, aceea care-l vizează, în esenţă, pe omul veacului XX, altfel spus, aceea care atinge condiţia şi determinările acestuia.

Reinstaurarea sacralității

Importanţa, până de curând discretă, aproape inaparentă a operatorului Timp dobândise dintr-o dată un accent deosebit de apăsat prin Martin Heidegger, gânditorul ce demonstrase că: „...perspectiva care, de la începutul filosofiei occidentale, călăuzeşte deschiderea fiinţei este timpul, însă în aşa fel încât această perspectivă a rămas ca atare şi a trebuit să rămână ascunsă. /.../ Acest lucru se exprimă în faptul că timpul (în momentul de faţă) este conceput pornind de la acum, de la ceea ce este prezent în cutare moment şi în chip unic” (Heidegger, 1999: 268, 269).

Întemeiate pe acest acum, pe ceea ce este prezent şi în chip unic în datele actualităţii, literatura şi eseistica lui Vintilă Horia vor tinde să ilustreze cât mai adevărat sensul relaţiei cu timpul. Şi pentru că timpul apare încărcat de istorie, discursul romancierului pledează împotriva lui într-o vizibilă şi declarată tentativă de abolire a acestuia, dat fiind că exilul său se datora unui cataclism al istoriei.

Demersurile lui literare, ca elemente ale unei vaste şi neîntrerupte investigaţii transdisciplinare, culminau în celebra Călătorie la centrele pământului iniţiată cu scopul deschiderii unui orizont de înţelegere asupra acelui mister ce acoperă destinele Umanităţii sub Timp. Ştiinţa, religia, literatura (arta) - cele trei domenii acum aparent diferite, să nu uităm, apăruseră împreună în vremurile aurorale ale sincretismului antic. Iată de ce el încearcă să le reapropie, repunând în contact aceste teritorii ale gândului, întemeindu-se pe străvechiul adagiu parmenidian: „…e tot una a gândi şi a fi” (Parmenide, 1979: 232). Obsesia lui va sta mereu atât în ştiinţificitate, în raţiune, dar şi în iubirea de Dumnezeu ca act ce precede cunoaşterea. Aceasta şi pentru că în „…cunoaşterea adevărată e laudă: trebuie să iubeşti obiectul cunoaşterii tale şi să-l exalţi”, spune un alt important reprezentant al exilului, părintele André Scrima (Scrima, 2005: 368). Dar Credinţă şi cunoaştere, accentuase cândva şi Oswald Spengler, „guvernează toate condiţiile ştiinţei, oricât de exactă ar fi ea” (Spengler, 1996: 519). Ca şi Eliade, Vintilă Horia pleda pentru o regândire a acelui fenomen de Dezvrăjire a lumii (Entzauberung der Welt) pe care Max Weber îl întrezărise pe cale de a fi desăvârşit, prin secularizare, în modernitatea noastră. Din perspectiva horiană, sensul ar fi trebuit - cu necesitate! - inversat către o re-vrăjire a lumii, o reinstaurare a Sacralităţii ca temei fondator de civilizaţie, Sacralitatea, la momentul acela, fiind deja ocultată sub presiunile supertehnicizatei şi violentei ecloziuni a pozitivismelor de tot felul.

Ar fi suficient, accentua el, să cităm aici operele lui Huxley sau Orwell, ca pledoarii împotriva utopiei. Gânditorul ajungea astfel şi la concluzia că: „Momentul istoric în care ştiinţa se desparte de religie ne oferă cheia necesară deschiderii unei uşi spre o înţelegere totală şi neîndoielnic definitivă a ceea ce numim criză şi a cărei explicaţie se află în respingerea crucii” (Horia, 2017: 75, 76).

A fost perioada începând de la care ştiința se năpustea asupra religiei, oferindu-se ca fundament mișcărilor revoluționare atunci când acestea, în tentativa de dizolvare a unei întregi cosmoviziuni holiste a existenței, dezlănțuiau delirul monstruos al pozitivismului. El va constata că după Evul Mediu lumea cunoaşterii a cunoscut un puternic proces de fracționare. Teritorii diverse, până nu demult interconectate, începând de atunci s-au separat prin inutile şi falacioase frontiere, confruntându-se reciproc. E starea de lucruri sesizată şi de Stéphane Lupasco atunci când constata că: „Niciodată nu s-a văzut o separaţie atât de mare între ştiinţe şi filosofie” (Lupasco, 1982: 5).

Condamnând această separaţie, Vintilă Horia se ridica deasupra tuturor frontierelor ivite în drumul, adesea evanescent, al cunoaşterii, atingând un superius al ideilor de complementaritate şi completitudine în sensul de a oferi, cum spune chiar el, une nouvelle possibilité d’envisager l’Être (Horia, 2017: 1). Demersul horian prefigura viitorul Cunoaşterii printr-o răsturnare copernicană ce reunifica teritoriile gândirii viziune ce îşi afla întemeieri în sublima alchimie celestă a crucii. Dintr-o asemenea perspectivă, Cunoaşterea se prefigura şi ca o strădanie „pentru ca destinul omului să tindă spre mântuire, concluzie a unei tragedii universale pe care nimeni nu a aşezat-o în această lumină, nici măcar Milton în al său Paradisul pierdut. Şi nici Thomas Mann, Raymond Abellio sau Hermann Hesse, Rilke sau Claudel” (Horia, 2017: 12). În plus, autorul lui Dumnezeu s-a născut în exil sublinia, citându-l pe Heidegger, că de aici ar putea prinde contur „o teologie a crucii, autentica teologie creştină, înlăturând cealaltă teologie, cea neautentică, /.../ care a provocat astăzi o teribilă confuzie între religie ca mesaj ezoteric menit să ne convertească la propria noastră posibilitate de mântuire. Cristianitatea (Cristlichkeit, în terminologie heideggeriană), sub acest aspect (sublinia Vintilă Horia), nu este nici o morală, nici un program de reformă socială sau politică, scopuri lipsite de transcendenţă şi de ecumenicitate” (Horia, 2017: 12).

Crucea, temă fundamentală

Postumitatea lui Vintilă Horia a oferit în 2017 una dintre marile cărţi ale exilului românesc: Crucea. Lucidul său discurs pledează pentru reinstaurarea acelei ordini pe care, pierzând-o, umanitatea de astăzi nu se mai regăseşte cu propria esenţă. Într-un asemenea timp, Crucea, prin latura istorică şi eshatologică pe care o ascunde şi o relevează în dubla sa proiecţie în spaţiu şi timp, va trebui să redevină tema fundamentală a orientărilor noastre, dat fiind că există „un sens orizontal şi un sens vertical în metageografia crucii (sens) care indică în mod precis o posibilitate de completitudine înscrisă în însăşi misterul creştin. Din perspectiva sinuoasă a Cunoaşterii, „contemplarea misterului crucii, tocmai în acest moment de confuzie şi incertitudine pe care nici Biserica nu a ştiut să-l evite /.../ pare indispensabilă /.../ pentru că simbolismul crucii, în proiecţia sa ultimă, se presupune că antrenează spre un soi de explozie universală a adevărului, ceea ce ar implica o nouă posibilitate de a înţelege fiinţa. Filosofia ar putea astfel, depăşind moştenirea raţionalistă, să-şi recupereze funcţia presocratică, în vreme ce teologia s-ar reîntoarce la căutarea unică a obiectului său, redevenind, aşa cum o afirma Heidegger, o teologie a crucii” (Horia, 2017: 9, 10).

Vintilă Horia aşază simbolul Crucii într-un de-necuprins în chingile raţionalităţii, un veşnic departe şi un inexplicabil aproape, Centru al lumii şi al istoriei unde întrezărim indelebila identitate cu puterile ce străbat profunzimea fiinţei până dincolo de hotarele depărtării esenţiale care despart de Dumnezeire. Cuvântul Centru, păstrând proximitatea cu inefabilul, scoate din ascundere rostul a toate câte există şi, de asemenea, a celor care şi câte nu există, sau nu există încă. Cunoaşterea se situează astfel în completitudine gnoseologică, acel esenţial ce se refuză disidenţelor raţionaliste. Renaşterea şi iluminismul - oferind temeiuri pentru toate mişcările revoluţionare - au fost momentele care au pulverizat legăturile dintre religie şi știință, îndepărtând cunoaşterea de complexitatea poliformă a realităţii. Reunificarea acestor teritorii ale gândului e prefigurată şi de alţi gânditori, ca de pildă Oskar Gruenwald, cel ce scrie în Journal of Interdisciplinary Studies (Gruenwald, 1993: 1): It is a vital complementarity between all the arts and sciences, knowledge and faith, science and religion, as well as a deeply religious perception of man and his world.

Şi faptele surprinzătoare survenite în ştiinţele veacului XX confirmă din plin o asemenea orientare. Odată cu Max Planck, Niels Bohr, Werner Heisenberg sau Wolfgang Pauli, fizica cuantică redescoperea religia în chiar interiorul său. Etologia readucea în gândire indestructibila unitate dintre subiect şi obiect. Oameni de ştiinţă de mare prestigiu, asemenea unui Bernard Lovell, afirmă că nu se mai poate lansa o teorie despre Cosmos fără a-i consulta în prealabil pe teologi. Ştiinţa, scria şi Isidro Juan Palacios în revista spaniolă Punto y coma, deja nu mai este revoluţionară, a devenit umilă, s-a pus în serviciul realităţii şi respectă religia (Albu, Anghelescu, 2015: 302). Meritul cultural al lui Vintilă Horia - potrivit aceluiaşi Isidro Juan Palacios - este că oferă astăzi „o viziune armonioasă a realităţii, ca totalitate” (ibid. p. 300, 301).

Prin Vintilă Horia cunoaşterea se arată ca o stare de împlinire interioară, aceea unde Heidegger vede o intrare în posesie de sine (Vereingentlichung), situare sub orizonturi limpezitoare de sens, apropiere de acel Cuvânt (Verbum erat apud Deum) apt să devină cel mai demn de a fi supus interogării // das fragwürdigste Wort (Heidegger, 2014: 46).

Contemplarea misterului Crucii

Eseul Crucea, alăturat celorlalte scrieri horiene, eşafodează astfel ceea ce, în timpurile lui Wilhelm Dilthey, se constituia într-un construct spiritual (geistes Gebilde). Dar dacă, sub presiunea pozitivismului din ultima parte a veacului al XIX-lea, cel care, scriind despre Trăire şi poezie (Das Erlebnis und die Dichtung), situa gândirea religioasă într-o ireconciliabilă opoziţie cu filosofia, la Vintilă Horia sensurile sunt inversate. Misterul Crucii e parte integrantă a unei totalităţi unde strălucesc, deopotrivă egale întru cunoaştere, teologia, filosofiile, ştiinţele şi literatura. Operând o asemenea reconciliere, gândirea lui holistică se alătură celor care încearcă să întemeieze o nouă raţionalitate, pentru că autorul lui Dumnezeu s-a născut în exil se întreba dacă „…putem oare astăzi cunoaşte şi întemeia - mă refer la ştiinţă şi la politică - dincoace de drumul crucii? Dincolo de această completitudine, teologică şi ştiinţifică totodată, este greu să găsim o soluţie. /.../ Trebuie să credem că /.../ la capătul ştiinţei înseşi, nu ar fi decât o ştiinţă a crucii, aşa cum ne-o arată Edith Stein urmând gândul Sfântului Ioan al Crucii? Numele acestui mistic spaniol contemporan cu El Greco ne-ar putea servi drept călăuză dezocultantă” (Horia, 2017: 80).

Pentru Cunoaştere, ca şi pentru credinţă, prezentul apare ca o vârstă guénoniană, moment de confuzie şi incertitudine, pe care, spune Vintilă Horia, nici Biserica nu a ştiut să-l evite. Se poate distinge aici şi o consecinţă firească a acelui raţionalism ambiguu care - vreme îndelungată - persistase latent în încercarea de a-L cuprinde pe Dumnezeu (Fiinţa infinit perfectă // Ens summe perfectum) demonstrându-i, pe cale raţională (!?), existenţa. Ponderea accentelor gnoseologice şi epistemologice proprii acelui „ratio” obstinat devenea îndoielnică. Evident, Teologia occidentului medieval a aspirat să se transforme în ştiinţă (Sacra scientia / Scientia Dei!)

De aceea, considera Vintilă Horia, contemplarea misterului crucii a devenit, acum, „indispensabilă nu numai pentru un creştin, ci şi pentru un credicios aparţinând oricărei alte confesiuni”. În proiecţia sa ultimă doar simbolismul crucii mai poate deschide o posibilitate de completitudine şi ne mai poate antrena spre o „explozie universală a adevărului” (Horia, 2017: 9).

E o pasiune specifică a gânditorului pentru adevărurile pe care umanitatea le-a abandonat în uitare şi Heidegger, pe care îl citează în numeroase ocazii, identifica un asemenea tip de pasiune (Leidenschaft), considerând că ea aparţine „unei stăpâniri pe deplin întemeiate peste ceea ce ne întâmpină (begegnet), ca şi peste felul în care noi răspundem acestei întâmpinări (dem Begegnenden entgegnen), subordonând-o unor ţeluri mari şi importante” (Heidegger, 2014: 38, 39); ceea ce, în cazul de faţă nu mai necesită o demonstraţie. Crucea conduce spre un „éclatement universel de la vérité” (Horia, 2017: 1).

„Omul, scria Nietzsche, creşte şi se desprinde de tot ceea ce îl înconjura cândva /.../ dar unde este veriga care încă îl cuprinde? Este ea lumea? Este ea Dumnezeu?” (apud Heidegger, 2014: 27) Iată întrebarea la care, prin Crucea, Vintilă Horia tocmai a răspuns, veriga (annulus aeternitatis) ce îl cuprinde şi îl exprimă ridicându-l deasupra păcatului metafizicilor occidentale, vinovate de marea uitare a Fiinţei (Seinvergessenheit).

Poetic locuieşte omul pe-acest pământ, afirmase Hölderlin. Această rostire ar putea deveni şi semnul heraldic al scrisului horian. Dacă a locui poetic însemna, potrivit lui Hölderlin, să te situezi în prezenţa zeilor şi a esenţei lucrurilor (apud Heidegger, 2011: 241), atunci ce se mai poate spune despre cel care a scris Dumnezeu s-a născut în exil, tocmai în vremea când se încerca o golire a lumii de Dumnezeu (Gottlosigkeit). Şi totuşi, Vintilă Horia continua să spere - îndemnându-i şi pe alţii - într-o eternitate situată dincolo de istorie. Nu e ceva eroic în scrierile lui?... Ce te face eroic? - se întreba Nietzsche, oferind şi răspunsul: să vii, în acelaşi timp, în întâmpinarea celei mai mari suferinţe şi a celei mai mari speranţe proprii. (Ştiinţa voioasă, fragmentul 268). Eroic şi tragic într-un acelaşi timp (timp al guénonianului kali-yuga), prin Crucea, dar şi prin întreaga lui operă, Vintilă Horia confirmă că „tragicul este de aflat acolo unde domină spiritul, într-atât de mult încât tragedia supremă se petrece pe tărâmul cunoaşterii şi în sfera celui care cunoaşte” (Heidegger, 2014: 50).