Olarii din Horezu îşi fac pregătirile pentru iarnă

Olarii din Horezu se pregătesc, în aceste zile, să îşi asigure toată materia primă de care vor avea nevoie măcar până la ieşirea din iarnă sau până în toamna anului viitor, conform Agerpres. La începutul anilor ’90, la Horezu existau doar câteva familii de olari, dintre care cele mai renumite purtau numele de Vicşoreanu şi Ogrezeanu, iar meşteşugul olăritului se transmitea din tată în fiu, tainele meseriei fiind păstrate aproape cu sfinţenie. În ultimii ani, datorită reducerii activităţilor industriale în zona Horezu, unii dintre foştii mineri şi foştii lucrători din industria uşoară ori din industria laptelui s-au convertit la meseria de olar, „furând“ meşteşugul de la păstrătorii tradiţiei.

Unii dintre olari, mai prevăzători şi mai cu dare de mână, s-au aprovizionat încă din timpul verii cu „una-două remorci de lut“, adică 1.000-2.000 de kilograme de materie primă, pe care le-au depozitat fie într-un şopron, fie direct sub cerul liber, în curtea din spatele casei. „Iarna e foarte greu să aduci lutul de sus, din deal. Malul îngheaţă şi nu mai poate fi săpat cu cazmaua, iar drumul e dificil. Ca să am suficient lut până prin martie-aprilie, îmi aduc 300-400 de kilograme, pe care le ţin în magazie, în saci din plastic. Aşa am procedat în fiecare an, de când mă ştiu“, a spus Eufrosina Vicşoreanu, 73 de ani, cea mai vârstnică olăriţă din Horezu.

Argila folosită de meşterii horezeni are proprietăţi aparte şi se extrage din Dealul Ulmetului, aflat la câţiva kilometri de oraş, conform Agerpres. Pentru a prepara unele dintre culorile necesare ornării vaselor, olarii din Horezu au nevoie de caolin, pe care şi-l procură din alte judeţe, mai ales din Harghita.

Culorile brun şi roşu se obţin dintr-un pământ bogat în oxid de fier, aflat în apropierea comunei Vaideeni, din vecinătate. Acesta se usucă, se toacă mărunt, se râşneşte şi se înmoaie în apă, obţinându-se un lichid vâscos, care se strecoară prin pânză sau sită. Negrul rezultă dintr-un pământ special, găsit în eroziunile de pământ după ploi, iar albul se obţine din var amestecat cu piatră albă de munte, arsă şi pisată. Verdele se prepară din cupru, după o tehnologie aparte: sârma de cupru se topeşte într-un vas, iar zgura astfel obţinută se sfărâmă până devine o pulbere foarte fină, care se încorporează în pasta de caolin.

Olăritul, un meşteşug bărbătesc practicat de femei

Olăritul este o muncă obositoare, necesitând forţă, îndemânare şi cunoştinţe deosebite. Practicat în trecut doar de bărbaţi, olăritul a ajuns în zilele noastre o meserie la fel de bună şi pentru femei, care nu se mai mulţumesc să participe doar la decorarea vaselor.

Lutul se lasă mai întâi la dospit, fiind spart în particule cât mai mici. Apoi lutul este udat, uscat şi „săpat“ de câteva ori, iar în final el se taie în felii foarte subţiri, pentru a fi curăţat de impurităţi. Ultima operaţiune este frământarea, care se efectuează de obicei cu picioarele goale, conform Agerpres. Pasta astfel obţinută se lucrează apoi la roata olarului, care este alcătuită din două discuri aflate în angrenaj vertical, unul mai mic, în partea de sus a dispozitivului, şi unul mai mare, în partea de jos. Pe discul de sus se pune bulgărele de pământ, iar discul de jos este mişcat de olar, care îi imprimă, cu piciorul, o mişcare circulară destul de rapidă.

Roata se învârteşte cu viteza dorită, iar formarea vasului necesită o tehnică deosebită şi o viteză de lucru mare, pentru ca pasta să nu se usuce. La olarii experimentaţi, formarea unui vas de mărime medie durează, de obicei, mai puţin de 60 de secunde. După modelare, se aplică un fond deschis la culoare, peste care se realizează ornamentaţia. Apoi vasele se lasă la uscat, timp de câteva zile, la umbră, după care se ard pentru prima dată. Arderea are loc în cuptoare tradiţionale, construite din căzămizi de lut şi nuiele. După aceea, vasele sunt acoperite cu un material care se transformă în smalţ la cea de-a doua ardere.

Decorarea vaselor se face cu un corn de vită, prevăzut la vârf cu o „gaiţă“, adică o pană de gâscă, iar ornamentaţia fină se realizează folosind un beţişor care are în vârf un fir de păr de porc mistreţ. În mod tradiţional, culorile cele mai folosite în ceramica de Horezu sunt brunul, roşul-portocaliu, verdele şi albastrul.

Pentru fundal se preferă nuanţele deschise, iar motivele ornamentaţiei sunt spirala, steaua, cocoşul, pomul vieţii, şarpele sau linia ondulată („calea rătăcită“), cercurile concentrice şi spicele de grâu. O tehnică specială folosită în ornamentaţie poartă numele de „jirăvire“, care se realizează, în timp ce vopseaua este încă udă, prin unirea marginilor unei spirale cu centrul ei. Jirăvirea oferă un mare număr de modele, prin combinarea culorilor care apar într-o anumită spirală şi prin diversele stiluri în care se realizează.