Cu bunicul, la gura sobei, de 1 Decembrie

Eşti copil mic, de 5-6 ani. Ştii să mănânci urât, să dormi solid, să plângi cu o mie de lacrimi, să râzi cu zece mii de zurgălăi… şi ştii, mai presus de toate, să te joci. Şi mai ştii să asculţi şi să pui întrebări...

Decembrie. Soare nou, cumpărat parcă de la un bazar cu jucării scumpe. Vagi urme ale fulgilor de nea topindu-se cu sclipiri argintii în atmosferă. Fetiţa cea cuminte aşteaptă nerăbdătoare să audă lunecând în zăpada proaspătă, sania lui Moş Crăciun. Bucle cu fundă, şosete albe, dinţi albi, îi lipsesc doi din faţă, printre care-i iese puţin limba când vorbeşte.

- Bunicule, te-ai întors?

Un om nemipomenit de mare şi de alb îşi făcu apariţia în odaia răsfăţată de copilărie. Avea o expresie nobilă şi respectuoasă, amestecată cu o durere adâncă şi reţinută.

- Bunelule, dar Moşul…? Când vine?

- Nu astăzi, fetiţa moşului. Astăzi este 1 Decembrie.

- 1 Decembrie??

- Da, 1 Decembrie, Ziua Naţională a României!

- Şi ce este ziua naţio…?

Un foc aprig duduie soba...

Un oraş alb şi plin de Iulii

Într-o zi, începu bunicul cu glasul lui blând, …

Balaurul solzos, captivul din sobă, îşi azvârli afară o limbă roşietică. Era flămând şi, pe deasupra, curios. Ar vrea să asculte şi el povestea. Măriuca îl privea înfiorată. Bunicul îl potoli cu un lemn mare. Acum, îl devora mocnit....

Într-o zi…, după o lungă absenţă, tatăl meu se întoarse acasă, spunându-mi că mi-a pregătit o mare surpriză. Urma să plecăm, a doua zi, într-o călătorie lungă, într-un oraş, pe care, după ce i-am auzit numele, mi-l imaginam întru totul alb, şi unde toate femeile erau numai Iulii. Plecam la Alba-Iulia. Deşi fusesem trimis devreme la culcare, nu putusem dormi toată noaptea. Mama era un pic necăjită că nu ne putea însoţi, dar ne pregătise nişte haine speciale: două costume naţionale de mărimi diferite. Urma să participăm la o mare festivitate.

Eram atât de nerăbdător şi nu-mi găseam astâmpărul. Când s-au ivit primii zori, eram deja în picioare. Căruţa cu cei doi boi ne aştepta în curte. Ce surpriză! Boii noştri erau împodobiţi fiecare cu câte doi ciucuraşi roşii.

Când copiii nu erau lăsaţi să înveţe

Pe parcursul drumului, tatăl meu mi-a povestit cum că românii serbau acum un eveniment cu totul deosebit: Marea Unire a tuturor românilor. În urma celor două războaie mondiale, o mare parte din teritoriul ţării noastre căzuse sub ocupaţie străină: austro-ungară sau rusească. Românii erau lipsiţi de drepturi, iar copiii nu aveau acces la învăţământ. De aceea, singura lor dorinţă era eliberarea de sub jugul străin. Pentru aceasta, românii au trecut prin lupte cumplite, înfruntând vitregia naturii, care de multe ori nu era de partea lor, la un pas de moarte, departe de cei dragi şi…, spunând acestea, tatăl meu îmi mângâie uşor creştetul: îi fusese dor de mine. Dar acum îşi vedeau visul împlinit.

Îl ascultam cu atenţie pe tatăl meu şi-mi duceam înfiorat din când în când mâna la gură pentru a-mi opri câte o exclamaţie de surprindere. De câte ori nu-l aşteptasem pironit în poartă, fără să ştiu prin ce trecea el.

Demonstraţii militare, emoţii şi o masă îmbelşugată

Absorbiţi de povestire, nu observasem că pătrunsesem într-o altă lume: mii de steluţe, lumini, cântece, oameni, care mai de care mai gătiţi, încinseseră o horă, pentru ca mai încolo, un grup de soldaţi să facă câteva demonstraţii de marşuri militare. Eram gata să sar din căruţă, dacă braţul puternic al tatălui meu nu m-ar fi oprit brusc. Trebuia din nou să am răbdare.

Îmi amintesc, cum ne-am lăsat căruţa la un han şi am pornit pe jos. Tatăl meu se oprea din când în când pentru câte un salut revenţios.

Am intrat apoi într-o sală plină cu oameni mari şi cu multe steaguri. Îmi amintesc că era şi o tribună, plină cu flori, de unde am auzit ceva: „Adunarea Naţională a tuturor românilor decretează astăzi, la 1 Decembrie 1918, Unirea tuturor românilor…“ Tatăl meu m-a ridicat pe braţe pentru a-l zări pe cel care glăsuia: Vasile Goldiş, un om sobru şi impunător. S-a auzit apoi un ropot prelungit de aplauze, însoţit de strigăte puternice. Unii oameni râdeau, alţii plângeau emoţionaţi, alţii ascultau serioşi, pătrunşi de solemnitatea momentului, iar noi, copiii, zburdam veseli de colo, colo.

A urmat apoi o masă îmbelşugată la care a fost invitat şi tatăl meu şi unde am mâncat cu poftă.

Toată lumea serbează

După momentele de încordare, Măriuca se răsuci înviorată pe genunchii bătrânului. Îl fixa cu ochii ei negrii ca două mure. La gingăşia ei de cristal, Măriuca adăugase o privire plină de recunoştinţă:

- Bunicule, tu eşti un om mare! Ce bun eşti tu, bunicule, şi ce poveşti frumoase ai! !

- Fetiţa moşului, aceasta este o poveste adevărată. Noi, românii, ne amintim cu drag şi cu multă recunoştinţă de acest eveniment deosebit. În această zi, oraşele strălucesc de curăţenie, clădirile sunt împodobite cu steaguri tricolore, văzduhul răsună de fanfare şi de marşuri militare. Şi eu am fost de dimineaţă să dau o mână de ajutor pregătirilor. Pe seară, suntem invitaţi la hora satului.

- Ura! De abia aştept, exclamă Măriuca plină de entuziasm.

- O bucurie aparte o au şcolarii, care în această zi sunt scutiţi de şcoală.

- Ura…, strigă din nou Măriuca. Înseamnă că surioara mea va veni sigur să mă vadă.

- Da, copilul meu, şi mămica şi tăticul sunt liberi astăzi.

- Cum? Nu mai merg astăzi la serviciu?

- Nu, Măriuca. Ziua aceasta este zi de odihnă, de sărbătoare, este cea mai mare sărbătoare a istoriei, când Basarabia, Bucovina şi Transilvania au fost lipite Principatelor Române formate din Ţara Românească şi Moldova, formând o ţară mare şi puternică, ca o familie mare, mare.

- Şi vor veni cu toţii la noi şi vom petrece împreună. Ce fericită sunt!

***

Bunicul aruncă o privire balaurului fioros din sobă. Dar…, se stinsese şi el o dată cu suferinţele poporului român. Domnea o linişte patriarhală. Fetiţa moşului nu avea de ce să se mai teamă. Inima bătrânului pâlpâia uşor. Dacă în loc să bată, s-ar fi scuturat, odaia toată s-ar fi umplut cu cireşe…