Poveştile părintelui Cleopa

Părintele Cleopa n-a lăsat posterităţii numai cuvânt pentru hrănirea sufletelor celor mari, ci el a adus şi înaintea copiilor, prin mici povestioare, virtuţile creştine, sfaturi despre cum trebuie să ne comportăm faţă de aproapele şi mai ales îndemn la milostenie. În poveştile ce urmează, părintele vorbeşte despre sinceritate şi smerenie înaintea lui Dumnezeu, despre faptul că Dumnezeu este pretutindeni şi că frica de Dumnezeu este temelia faptelor bune. Totodată, din poveştile părintelui Cleopa aflăm cât valoarează credinţa în viaţa noastră pentru a fi oameni împliniţi.

Acum aproape o mie de ani, împăratul Nichifor Votaniatul al Constantinopolului (1078-1081) a făcut o catedrală mare, aproape cât „Sfânta Sofia“. Sfinţirea bisericii s-a anunţat cu câteva luni înainte, ca să aibă oamenii timp să vină, căci atunci nu erau maşini, avioane sau trenuri.

La sfinţirea bisericii împăratului Nichifor au venit patriarhi, 40 de mitropoliţi, mii de preoţi, ca la o biserică împărătească.

Atunci trăia în Constantinopol o bătrână de 93 de ani, pe care o chema Anastasia. Aceasta era văduvă de 50 de ani şi se ducea mereu la biserică şi se ruga lui Dumnezeu. Ea stătea la marginea oraşului, tocmai lângă drumul acela pe care treceau căruţele la sfinţire. Dar era tare necăjită. Avea o cocioabă de căsuţă, n-avea bani, n-avea untdelemn, n-avea făină, n-avea ce să ducă şi ea. Avea doar o seceră şi o furcă de tors. Văduvă săracă în cele materiale, dar bogată în credinţă.

Darul ei pentru biserică, un braţ de iarbă

Şi trecând atâtea care cu boi, încărcare cu poveri grele cu alimente pentru praznic la sfinţire, ea a văzut că unii nu aveau în car mult fân, şi ce s-a gândit, săraca? „Mă duc să duc şi eu un braţ de iarbă acolo!“ Si-a luat secera, a luat o funiuţă, dar n-avea de unde să taie, că n-avea pământ. De unde să taie iarbă ca să nu facă rău la nimeni? S-a dus pe hatul unui om, la marginea ogorului. Acolo creştea un fel de iarbă ce se cheamă pir, care cam împiedică recolta.

Şi a tăiat mătuşa un braţ-două de iarbă, a făcut o sărcinuţă şi s-a dus la biserică. Şi tocmai atunci a văzut o pereche de boi, care terminaseră mâncarea dinaintea jugului. Mătuşa Anastasia a dezlegat şi ea sărcinuţa ei de iarbă, a pus-o înaintea boilor şi a zis: „Doamne, primeşte braţul acesta de iarbă, că n-am ce aduce la sfinţirea acestei biserici şi să mă ierţi, că nu-i de pe ogorul meu!“. Şi plângând s-a dus de acolo în biserică.

„Am pierdut biserica pentru că am făcut-o cu mândrie!“

Când a văzut oamenii mulţi şi atâtea podoabe, căci biserica era pregătită ca o mireasă de nuntă, cu toate podoabele, gata de sfinţire, atunci ea s-a dus la icoanele din urmă, unde se închină femeile. Bătrâna, necăjită, cu faţa trecută de bătrâneţe, cu un tulpan vechi pe ochi, încălţată cu opinci, cu o catrinţă rea, a îngenuncheat şi se ruga Domnului: „Doamne, iartă-mă că n-am adus nici un dar la biserică! N-am nimic. Împăratul este împărat şi pe pământ şi în cer! Dar eu, săraca de mine, n-am avut bani, n-am avut nimic...“

Şi în timp ce se ruga ea cu lacrimi în ochi, a venit şi împăratul Nichifor Votanian, cu dregătorii lui, cu spătarii lui, cu ostaşi, cu toată suita împărătească. Împăratului îi strălucea coroana de aur pe cap ca razele soarelui; era îmbrăcat cu porfiră, cu hlamidă. Înainte de a intra în biserică, spătarul împăratului, pe care-l chema Petru, i-a arătat inscripţia de deasupra uşii. Era o placă mare de marmură şi era scris cu slove de aur: „Întru slava Preasfintei Treimi, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, făcut-am această dumnezeiască biserică cu toată cheltuiala mea, eu, împăratul Nichifor Votanian“.

Şi în timp ce au intrat ei în biserică să vadă cum este pregătită pentru sfinţire, îngerul Domnului a schimbat inscripţia împăratului. Era scris mai frumos, cu slove de aur: „Întru slava Preasfintei Treimi, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, făcut-am această dumnezeiască biserică cu toată cheltuiala mea, eu, văduva Anastasia“. „Vai mie, păcătosul! Aici este mare minune! Nimeni n-a putut face aceasta decât Dumnezeu! Asta-i minune mare! Am pierdut biserica pentru că am făcut-o cu mândrie! A dat-o unei văduve!“, a spus împăratul, poruncind să fie găsită această femeie.

Smerenia, mai presus decât comorile împăratului

A adunat sfetnicii lui şi a spus aşa: „Nu se sfinţeşte biserica aceasta până nu găsim această văduvă! Şi când o găsim, o sfinţim pe numele ei, că ei i-a dat-o Dumnezeu, că-i mai mare ea înaintea lui Dumnezeu decât mine“. Mergând acasă la ea, solii împăratului au aflat de la nişte copii că aceasta este la biserică, unde a dus un braţ de iarbă.

La biserică, bătrâna a fost găsită de un grup de femei, în timp ce se ruga la icoane cu lacrimi în ochi. Şi împreună au mers la împărat. Când s-au dus acolo, au stat toate în faţa împăratului. Împăratul s-a dat jos de pe scaun şi-a luat coroana lui de aur, a îngenunchiat înaintea mătuşii Anastasia şi i-a aşezat coroana la picioare. „Iată, Dumnezeu ţi-a trecut biserica pe numele tău şi a ta rămâne în veac“, a spus împăratul. Iar când a murit fericita Anastasia din Constantinopol, împăratul i-a făcut mormântul în sfântul altar.

Iată ce vreau să vă spun: vezi cât face un braţ de iarbă verde adus cu credinţă la nişte boi care nu aveau ce mânca? Vezi cât a preţuit înaintea lui Dumnezeu? Mai mult decât toate comorile împăratului. Pentru că l-a dus săraca cu smerenie, că nu avea ce duce altceva. Eu asta vreau să vă spun despre milostenie: când nu poţi face mult, fă puţin. Şi un cartof dacă l-ai dat de pomană la un necăjit îi mult. Ai văzut, când eşti flămând tare-tare, chiar şi un cartof îţi prinde bine. Aşa să te gândeşti: cât de puţin, dar milostenia când o faci şi îţi pare rău că n-ai făcut mai mult, ea se uneşte cu smerenia şi ca fulgerul merge înaintea lui Dumnezeu.

▲ Frica de Domnul, temelia faptelor bune

Era odată un om deprins să fure. Măcar de-ar fi fost sărac. Da de unde! Era om gospodar, avea femeie bună, credincioasă şi copii, avea boi, oi, cai, porci, vite, păsări, pământ, livezi, vii, dar a fost crescut rău la părinţii lui, că nu era sătul până nu mânca ceva furat.

Şi într-o zi, în luna iulie, venind el din ţarină, a văzut lanurile pline de grâu. A venit acasă, a pregătit căruţa şi caii, drugul de legat snopii, a pus nişte fân pentru cai şi iarbă verde în căruţă şi în puterea nopţii, când doarme şi pasărea, cum zice ţăranul, a plecat, luând şi o copiliţă numai de trei-patru ani cu el.

Şi a venit omul acela la furat snopi în ţarină. Copila a rămas la căruţă. Era lună, senin şi se vedea bine la distanţă. Şi s-a dus în lan omul, de meserie hoţ din copilărie, şi a început să se uite în toate părţile. Şi la stânga şi la dreapta, şi înainte şi înapoi. Ca nu cumva să fie vreun paznic pe lan. După ce s-a încredinţat el că nu-l vede nimeni, a luat câţiva snopi şi s-a întors la căruţă.

„Câte zile voi avea, nu mai fur!“

Copiliţa, prin care a vorbit Duhul Sfânt, întreabă: „Tătăică, matale ai uitat ceva! Ai privit în toate părţile, dar ai uitat să priveşti şi în sus. Mata în sus de ce nu ai privit?“. Dar copila nu a zis ca să-l mustre pe tatăl ei. Ea a crezut că poate aşa e bine, dacă priveşte în toate părţile să privească şi în sus. Însă l-a mişcat pe om foarte mult.

Şi atâta l-a certat frica lui Dumnezeu pe om, că a luat snopii, i-a dus înapoi şi a făcut claia; a venit, a întors caii, a pus zăbală la cai, a pus copiliţa în căruţă şi cu căruţa goală s-a întors acasă.

Când venea acasă, femeia ştia că nu vine niciodată cu golul. Ori fura bostani, ori porumb, ori grâu, ori altceva, el venea încărcat. Îl vede, de data asta că vine cu golul:

- Măi omule, dar ce-ai păţit? Ce-ai păţit?

- Femeie, câte zile voi avea, nu mai fur!

- Ce-ai păţit? Bine ţi-a făcut! Te-a prins! Ţi-am spus eu ţie. Aşa gospodar la furat!

- Nu mai fur câte zile oi avea!

- Dar ce-ai păţit?

El arată copiliţa şi zice:

Datorită copilei.

- Dar ce ţi-a făcut copila?

- Datorită ei nu mai fur în veacul veacului. Căci a vorbit Duhul Sfânt prin gura ei. Dumnezeu îmi vorbeşte prin gura copilei, că trebuia să mă uit mai întâi în sus; că dacă mă uitam în sus, nu mai era nevoie să mă uit la dreapta, la stânga sau înainte, că de ochiul cel de sus nimeni nu se poate păzi.

Începutul înţelepciunii este frica de Domnul

Iarăşi vă spun: începutul înţelepciunii este frica de Domnul. Ea este temelia tuturor faptelor bune. Înţelepciunea are două capete: primul este frica de Dumnezeu şi cel mai de sus este dragostea de Dumnezeu, că toată fapta bună se începe din frica lui Dumnezeu şi se termină în dragostea de Dumnezeu, care este legătura desăvârşirii şi cea mai înaltă faptă bună. Frica de Dumnezeu nu te lasă să mănânci de frupt în zilele oprite. Frica de Dumnezeu nu te lasă să faci vreun păcat în posturi sau la zile mari. Frica de Dumnezeu nu te lasă să te răzbuni pe cineva. Frica de Dumnezeu nu te lasă, când ai văzut omul sărac, să-l laşi şi să nu-l ajuţi. Frica de Dumnezeu îţi aduce aminte de moarte, de judecată, de rai, de împărăţia cerului, de slava drepţilor. Frica de Dumnezeu nu te lasă să cleveteşti, nu te lasă să spui minciuni. Frica de Dumnezeu nu te lasă să mândreşti, să te trufeşti.

Frica de Dumnezeu nu te lasă să ai zavistie (invidie, duşmănie) sau râvnă rea pe cineva. Frica de Dumnezeu nu te lasă să te răzbuni pe altul, să-i faci rău. Frica de Dumnezeu nu te lasă să glumeşti, să râzi sau să osândeşti pe altul.

Frica de Dumnezeu nu te lasă să fii iubitor de arătare, să ai dorinţă de a plăcea oamenilor, să ai slavă deşartă, să ai făţărnicie, să ai viclenie în tine. Frica de Dumnezeu nu te lasă să fii iubitor de sine, să trăieşi în nesimţire. Frica de Dumnezeu nu te lasă să păcătuieşti, nici cu vederea, nici cu auzul, nici cu mirosul, nici cu glasul, nici cu pipăitul, nici cu închipuirea. Frica de Dumnezeu te păzeşte de uitare, de neştiinţă, de trândăvie, de tot alaiul întunericului.

▲ Valoarea credinţei

Îmi aduc aminte de un filosof care a venit la Socrate, alt filosof. Şi acela avea o femeie foarte talentată. Şi a început să spună:

- Domnule, am o femeie aşa de frumoasă!

Celălalt era la o masă cu un creion în mână şi hârtie şi a scris un zero.

- Femeia mea e de neam mare, tatăl ei a fost ministru.

Celălalt a mai scris un zero.

- Femeia mea e sănătoasă ca oul, nu a fost vreodată bolnavă şi nu este.

Acela a mai scris un zero.

- Femeia mea e foarte învăţată.

Acela a mai scris un zero.

- Femeia mea ştie să lucreze lucruri de menaj, să facă prăjituri de tot neamul, bucate la mese mari.

Socrate a mai scris un zero.

- Femeia mea ştie să coase broderii artistice, coase flori, împleteşte, face flanele cu maşina sau cu mâna. Uite câte talente are femeia mea.

A mai scris un zero cel care îl asculta.

La urmă a adăugat celălalt filosof: Femeia mea are frică de Dumnezeu şi este credincioasă!

Acela a pus un unu înainte, pusese şase zerouri. Unu urmat de şase zerouri face un milion. Şi a spus:

- Ia, acum i-ai dat valoare femeii tale. Nu când ai spus că-i frumoasă şi învăţată şi sănătoasă şi ştie multe să facă, pentru că dacă îi lipsea frica lui Dumnezeu, toate erau la dânsa egal cu zero, nule, nimic!

Aşa se întâmplă şi cu bărbatul, ca şi cu femeia aceea şi cu orice om. Poate să aibă toate talentele, poate să ştie toate meseriile din lume, poate să cunoască toate ştiinţele lumii, dar dacă îi lipseşte frica de Dumnezeu, îi lipseşte şcoala înţelepciunii, şi omul acesta nu este bun de nimic.