Din cei şapte profesori decoraţi anul acesta de președintele României, Klaus Iohannis, cu „Meritul pentru Învățământ” în grad de Cavaler, la Palatul Cotroceni, doar unul predă în mediul rural. Este vorba despre Daniela Luminiţa Ceredeev, profesor de limba și literatura română la Școala Gimnazială din comuna Vatra Moldoviței, județul Suceava. Dascăl de vocaţie şi preoteasă model, distinsa doamnă ne-a împărtăşit „secretul” care a propulsat-o în rândul magiştrilor de top ai ţării, a evidenţiat câteva dintre proiectele care au schimbat semnificativ viaţa elevilor săi şi a comunităţii din care face parte şi nu a uitat să-şi exprime recunoştinţa faţă de „satul din inima Bucovinei”, care îi oferă „şansa de a trăi umăr la umăr cu o spiritualitate profundă şi cuminte”.
Stimată doamnă prof. Daniela Luminiţa Ceredeev, sfârşitul acestei veri v-a întregit colecţia de distincţii cu un premiu onorant: „Meritul pentru Învățământ” în grad de Cavaler. Cum aţi ajuns la o asemenea performanţă?
Vă mărturisesc că a fost şi pentru mine o onorantă surpriză. N-am făcut decât să-mi iubesc profesia şi elevii aşa cum o fac de peste 20 de ani. Am spus-o de multe ori, mă conving zilnic că Cerul m-a iubit atunci când mi-a încredinţat şansa de a deveni profesor. Iubesc oamenii, cred cu tărie în puterea educaţiei şi fiecare copil pe care îl întâlnesc este pentru mine o minunată şi irepetabilă lecţie de viaţă. Cred că profesia aceasta m-a ales pe mine şi sunt recunoscătoare fiecărei clipe din cariera mea. Nu ştiu dacă aş putea numi o anume motivaţie de a deveni profesor. Eram pe atunci o tânără care visa şi credea că pasiunea pentru ceea ce faci e cheia oricărei reuşite şi că dacă tu crezi cu adevărat în tot ceea ce e bine şi frumos şi înălţător în oameni, atunci binele şi frumosul şi omenia vin de la sine. Aş minţi dacă aş spune că totul a fost uşor, că zilele mele s-au înlănţuit firesc şi simplu şi lipsit de griji, că nu am avut parte de suferinţă şi dezamăgiri şi că nu m-a încercat niciodată gândul de a abandona „catedra”, dar toate acestea n-au avut preţ decât o clipă şi am primit de la fiecare înţelepciunea de a învăţa despre mine, despre oameni şi despre viaţă.
Ce vă diferenţiază de ceilalţi profesori de limba română decoraţi de preşedintele Klaus Iohannis?
Sunt convinsă că toate proiectele de dezvoltare comunitară şi implicarea elevilor mei şi a tinerilor voluntari pe care îi coordonez de, iată, aproape zece ani în activităţi constante de responsabilitate socială au fundamentat decizia acestei, repet, onorante recunoaşteri profesionale.
Voi folosi acest prilej pentru a vă vorbi despre doar câteva dintre proiectele mele de suflet din ultimul an, proiecte în care elevii mei, mai tinerii mei prieteni, au voluntariat alături de mine sute de ore, zile lungi, dar frumoase, în şir, doar pentru a simţi împlinirea aceea pe care ţi-o poate aduce bucuria celor din jur.
În anul şcolar 2015-2016, am voluntariat în fiecare din cele cinci şcoli ale comunei Vatra Moldoviţei, într-un program de tip after school, un proiect finanţat în cadrul programului „Investiţii pentru comunităţi durabile” de Fundaţia Vodafone România şi Fundaţia de Sprijin Comunitar Bacău. În fiecare zi din săptămână ne-am aflat într-o altă şcoală pentru a organiza activităţi de învăţare interactivă, alternativă, nonformală de tip mentorat profesori-elevi, tutoriat elevi-elevi şi coaching, de dezvoltare personală şi profesională şi de stimulare a performanţelor şcolare. Şi spun cu o cuminte bucurie că am adus o schimbare semnificativă în viaţa multora dintre cei 550 de copii din satele noastre. Cei mai activi 50 de elevi-tutore şi voluntari au primit ca recompensă două caravane de promovare a proiectului, în 20 de judeţe din ţară, şi au avut şansa de a cunoaşte noi comunităţi din perspectiva interculturalităţii şi a responsabilităţii sociale, de a vizita locuri noi încărcate de istorie, cultură şi spiritualitate.
Şi un alt proiect drag e Căsuţa cu zorele - spaţiu recreativ şi de învăţare experienţială, finanţat prin Programul Spaţii Verzi, derulat în parteneriat cu Aşezământul de Copii „Sfântul Ierarh Leontie” Rădăuţi. Am construit acolo, prin voluntariat, pentru că finanţarea a acoperit doar cheltuieli cu o parte din materiale, o căsuţă pe arhitectura caselor tradiţionale din Bucovina secolului trecut, în care am montat băncuţe din lemn şi care este decorată cu obiecte tradiţionale şi vase ceramice şi în care grupe de câte 20-25 de copii pot participa la sesiuni de educaţie de mediu, ateliere de meşteşuguri (pictură pe sticlă, încondeiat ouă, cusături) sau pot pur şi simplu să stea de vorbă pe prispa casei şi să-şi astâmpere astfel dorul de casa bunicilor, pe care nu au şansa să-i viziteze decât arareori. S-a spus despre această căsuţă că este singura de acest fel din România. Nu ştiu dacă nu e o afirmaţie uşor hazardată, dar ştiu cu siguranţă că e singurul spaţiu destinat învăţării prin experienţă construit prin voluntariat al copiilor şi tinerilor şi oferit în dar altor copii şi tineri pe care viaţa, sau oamenii, îi încearcă mai des.
„Zâmbetul lui Hristos pentru copii”
Cum reuşiți să cultivaţi respectul şi ataşamentul elevilor pentru limba maternă, în aceste vremuri supuse influenţei limbii engleze şi derapajelor lingvistice din mediul online?
Citim. Citim mult şi oriunde. Literatură română care emoţionează şi bucură deopotrivă. Nu pierd nici o ocazie de a fi cu elevii mei, de a citi şi de a vorbi despre ceea ce citim, despre ceea ce simţim. Atelierele de lectură în spaţii neconvenţionale rămân preferatele lor. Am citit de Ziua Mondială a Cărţii la ruinele vechii Mănăstiri Moldoviţa, am citit în grădina Castelului Peleş şi sub streaşina Bisericii Densuş. E o bucurie să vezi un grup de 20-25 de copii sau de tineri citind în parc, pe diverse esplanade, în preajma unor obiective culturale importante sau într-o piaţă invadată de kitschuri şi reuşind să atragă atenţia celor din jur, într-o inedită pledoarie pentru limba română.
În aceeaşi măsură, îmi încurajez şi îmi susţin elevii să scrie. Fiecare proiect al nostru se încheie cu publicarea unui volum-reportaj, iar ei sunt cea mai importantă parte a colectivului de redacţie. Ştiu că se simt valorizaţi şi îi văd „crescând” de la un volum la altul; e felul meu de a-i învăţa să vorbească despre sentimentele, experienţele şi împlinirile lor într-un fel simplu şi firesc, folosind la maximum puterea expresivă a limbii noastre strămoşeşti, fără teama de cuvinte şi fără emoţii negative sterile.
Pe lângă cursurile de limba română, predaţi şi religie. Ce rol au cele două discipline în formarea generaţiilor de astăzi?
E o relaţie de complementaritate fără sincope între cele două discipline. Religia rămâne disciplina mea de suflet, dar mă străduiesc să fac cuib interdisciplinarităţii în fiecare oră de curs. În fond, sunt discipline pe care le-am putea învăţa întreaga viaţă şi tot am mai avea infinit de multe taine de descoperit. E ceea ce îmi place să cred că reuşesc să le transmit şi mai tinerilor mei prieteni, partenerilor mei de act didactic. Şi una şi cealaltă sunt deopotrivă feţe ale educaţiei, culturii şi devenirii personale.
Care este mesajul dumneavoastră pentru cadrele didactice din mediul rural, mai cu seamă către dascălii tineri, mulţi dintre ei descurajaţi de condiţiile în care sunt nevoiţi să-şi practice profesia?
Tot ceea ce am devenit în ultimii 20 de ani se datorează locului binecuvântat în care am ajuns să fiu dascăl. Un sat din inima Bucovinei, unde am avut şansa de a trăi umăr la umăr cu o spiritualitate profundă şi cuminte, în care - ca în mai toate satele noastre - oamenii pot şi ştiu „să sfinţească locul”. Nu-mi permit să dau sfaturi, dar pot împărtăşi din convingerea mea; a fi dascăl într-o şcoală din mediul rural poate deveni o binecuvântare. E nevoie doar de pasiune şi de convingerea că poţi deveni zâmbetul lui Hristos pentru copii.
