Dintotdeauna au existat cuvinte, sintagme care au parazitat limba vorbită. Azi, acestea se observă cu precădere în discursul public. Se conturează o nouă formă a limbii de lemn, utilizăm iar un vocabular restrâns, repetitiv. Tinerii se îndepărtează tot mai mult de limba literară, folosind un limbaj propriu, influențat în mare măsură de internet. Despre toate aceste probleme ale limbii vorbite am discutat cu lingvistul Stelian Dumistrăcel, de la Institutul de Filologie Română „Al. Philippide” din Iași.
Anul trecut, Editura Polirom a publicat ultimul dumneavoastră volum, „Cuvintele, încotro? Lingvistică pentru toate televiziunile”, un „clasor” în care ați adunat situații de limbă „traumatizată” din discursul presei, al politicienilor, analizate cu umor și cu ironie. Care ar fi diagnosticul limbii vorbite azi în spațiul public, domnule profesor?
Noi suntem, în general, înclinați să considerăm că limba română este una pentru toți. Dar nu este una pentru toți. Principiul de bază, în orice analiză pe care o fac, este cel al adecvării. Avem mai întâi o limbă literară. Și toți cei care aspirăm la cultură avem nevoie de o limbă exemplară, elegantă, precisă și codificată după regulile obișnuite. Așa se vorbește la Academie, așa trebuie să scriem cărțile, așa se tipărește la câteva edituri bune.
Dar limba pe care o vorbesc eu cu femeia de serviciu de aici nu este una prețioasă, ci este una familiară, cinstită, pentru că un discurs care îl ignoră pe interlocutor este un discurs pierdut. Trebuie să mă adaptez situației de comunicare, partenerului și temei.
Avem, după aceea, limbajele profesionale, care pot fi numite jargoane. Jargonul nu este depreciativ, argoul este depreciativ. Informaticienii vorbesc un anumit jargon, lingviștii, alt jargon.
Așadar, avem, pe de o parte, limba comună și limba exemplară, elegantă și corectă, și limba de performanță. Te duci undeva pentru un interviu, trebuie să vorbești performant, ca să inspiri încredere.
Gramatica și fonetica se învață din vorbire, de la bunici, de la grădiniță. Iar cu timpul, copiii trebuie să-și corecteze vorbirea, să adopte norma literară. Limba se deprinde, nu se învață din cărți.
Este o greșeală să considerăm că toți vorbitorii sunt la fel de dotați pentru actul vorbirii. Vorbirea se află în strânsă legătură cu gândirea. Unii gândesc greu, simplist și vorbesc simplist. Și nu-i poți învăța să facă formulări frumoase sau să vadă cum se ordonează circumstanțialele.
Dar un aspect foarte important este faptul că avem semidocți. Când ești o persoană de prim rang în viața politică, trebuie să ai o limbă cizelată. În volumul Antologia sanscrită, Coșbuc zice așa: „Ușor conduci pe un netot,/ Dar mai ușor pe cel cuminte/ Pe-un semidoct nici tu, părinte, / Nici zeii cerului nu pot”.
Netotul înseamnă neinstruitul. La semidoct nu e vorba numai despre lipsă de instruire, ci de nesiguranță culturală. Când ești ministru, nu poți să spui „art. alin.”, în loc de „articolul, alineatul”.
În vorbirea curentă a apărut o nouă formă a limbii de lemn. De ce?
Pentru că limba de lemn nu este numaidecât un dușman. Pentru un anumit public este nevoie de un semnal de recunoaștere. Limba ne conduce spre așa ceva, pentru că noi intrăm într-un sistem de formule: fata este frumoasă, mama este bună. Sunt așa-zisele solidarități lexicale. Iar noi percepem mai ușor, după aceea, asociind ceea ce asociază toată lumea. Apoi, societatea impune anumite coerciții, te educă. Spre exemplu, bătrânul nu este nevolnic sau bețiv, ci înțelept.
Pentru mase nu ai nevoie de dispute și de disecții semantice și stilistice. Ai nevoie de formule care coagulează. Goebbels, ministrul propagandei în Germania nazistă, spunea așa: „Noi nu vorbim pentru a transmite ceva, ci pentru a crea o anumită impresie”.
Ei, noua limbă de lemn este, la fel, un instrument de convingere. Și publicitatea a fost dintotdeauna o limbă de lemn, pentru că te scoate din zona aprecierii. Îți spune și tu trebuie să adopți exact ce-ți spune. Spre exemplu: „O inimă sănătoasă iubește mai mult”.
Deci, iată, sunt sloganurile acestea care nu au dispărut niciodată. În orice discurs convingător, manipulator, se folosesc expresii care sunt ușor de reținut și care sunt convenabile pentru un anumit public.
Limba de lemn înseamnă dependența de gândirea cuiva. Înseamnă a ține în frâu pe cineva datorită puterii cuvintelor. Limba nu este creație tot timpul. Este creație dacă-mi exprim sentimentele față de o persoană, dacă-mi exprim impresia în legătură cu un peisaj. Atunci, da, pot crea. Dar pot păți să intru în alte automatisme ale culturii. Nu te poți mobiliza tot timpul să ai o vorbire creativă și poți apela la șabloane.
Manipularea nu este un fapt negativ în sine. Depinde pentru ce manipulezi.
Limba română se află „într-un moment de criză”
Există sintagme care parazitează limba - „ca și”, spre exemplu. Ce antidot există pentru asta?
În limbă, acestea devin deja poziții pierdute. Și denotă lipsa simțului limbii, nu lipsa instruirii gramaticale. Este un fel de frică de cacofonie. Când spui ca, imediat spui și. Și nu mai ai ce face. Pentru mine, calitatea vorbitorului este dacă folosește și după ca sau nu.
Ce se întâmplă, de fapt? E un automatism care se ia pe auzite, nu prin logică. Însăși cacofonia nu a fost o problemă de exprimare. Maiorescu, spre exemplu, scria: „Ca când am mers (…)”. Regula rușinii de o anumită pronunție s-a instaurat la un moment dat. Și s-a generalizat apoi o stare de ripostă fără logică. O să ajungem să auzim: „A fost odată ca și niciodată”.
O altă poziție pierdută este aceea a lui pe înainte de care, în acuzativ – „omul care l-am văzut”. În textele vechi nici nu exista acest pe. Regula a fost impusă în secolul XX, prin gramatici.
Tot așa este pierdută și anticiparea prin formele nehotărâte ale pronumelui a unor substantive: dau copilului, în loc de îi dau copilului. Aici de vină a fost preluarea modelului din limbile străine: o văd pe mama, văd pe mama – în engleză - I see mother, în germană - Ich sehe Mutter.
În ce măsură ar trebui să îndeplinească școala românească (generic vorbind) rolul de „sanitar” al limbii vorbite?
Școala nu te urmărește, după absolvire, în viață. Școala este datoare să te informeze corect și să-ți creeze un gust, o aspirație pentru ceva.
Școala nu te poate constrânge. Și tu, dacă ai o aspirație spre performanță, vei încerca să vorbești potrivit.
Lexicul tinerilor este influențat, în mare măsură, de internet. La ce tip de limbaj vor ajunge?
Întotdeauna, în limbă s-au produs și momente de criză. Și-acum este un moment de criză, într-adevăr.
Acum suntem într-un moment în care, în primul rând, a crescut foarte mult numărul scriitorilor și vorbitorilor în public. Aceasta e problema. Nu s-a scris niciodată așa de mult.
Dar nu raportez situația aceasta la ansamblul limbii. Atât timp cât vor fi oameni interesați să vorbească corect, să fie performanți, vor exista canale diferite pentru vorbire. Limbajul tinerilor a fost întotdeauna altfel.
Constrângerea de a vorbi corect trebuie să fie ambiția personală. Nu poate fi legată de grup.
Suntem în Anul Centenar. Din istoria literaturii avem idee despre cum se auzea, în spațiul românesc, limba vorbită și cum se scria acum 100 de ani. Cum să ne imaginăm limba română nu peste 100, dar măcar peste 50 de ani?
Va fi tot pe registrele despre care am vorbit. S-ar putea să fie un număr mai mare de anglicisme acceptate în uzul comun. Va fi o limbă a unei generații fără ocupație. Aceasta este primejdia – că s-ar putea să crească numărul oamenilor dezorientați social. Și, iertați-mi judecata severă, s-ar putea să se ajungă la primitivism, la comunicare gestuală, la comunicare prin interjecții și simplificată gramatical. Va exista acest nivel. Iar el se va resimți și în limba literară, pentru că aceste compartimente ale limbii nu sunt izolate, există o circulație între ele.
Un mare lingvist italian spunea că limba evoluează în spirală și trece din nou prin fazele mai vechi. Se va ajunge la o epocă de neobrahmanism. Foarte puțini vor mai avea contact cu literatura clasică, cu literatura bună, cu scrisul.
