De la dramaturgia laică la teatrul creștin ortodox

Cu credința că tot ceea ce i se întâmplă este proniator, actorul și, totodată, regizorul Marian Ciripan vorbește despre drumul său ireversibil de la teatrul laic la cel creștin. Totul a început în 2010, când a primit de la seniorul dramaturgiei românești maestrul Dan Tărchilă manuscrisul piesei ce-l avea în centru pe legendarul personaj Meșterul Manole, totul fiind o pledoarie pentru iubire și iertare. A avut șansa ca spectacolul, jucat timp de 6 ani în toată țara, să fie preluat de Biserica Ortodoxă Română în 2015, ceea ce a făcut ca „impactul în rândul publicului să fie și mai puternic”. Anul acesta, regizorul aniversează Centenarul Marii Uniri alături de întregul popor cu spectacolul „Ziditori ai Marii Uniri”, care se va juca în toată țara.

Domnule regizor Marian Ciripan, sunteți co-fondator al Companiei de Teatru „Civic Art” alături de actri­ța Cristina Moldoveanu și aveți în spate o carieră în domeniul teatrului și filmului. Cum ați făcut trecerea de la teatrul profan la cel religios?

În cinematografie, am o pre­zență absolut modestă, deși am avut șansa unor roluri importante, lucrate cu regizori valoroși. Ca actor, sunt cunoscut prin rolurile interpretate la Teatrul „C. I. No­ttara”, timp de 9 ani, colaborările cu televiziunile, o colaborare de suflet care datează din 1977 fiind cu Televiziunea Română, și nu în ultimul rând prin personajele aparținând repertoriului Companiei „Civic Art”.

Am credința că tot ce mi se întâmplă este proniator. Către sfâr­șitul anului 2009, am avut bucuria să-l cunosc pe seniorul dramaturgiei românești maestrul Dan Tărchilă, susținând o piesă a domniei sale la Uniunea Scriitorilor, Clubul Dramaturgilor. Atunci, scriitorul mi-a spus că urmează să scoată de sub tipar o nouă piesă cu titlul „Întoarcerea zidarului”, unde în prim-plan apare ca personaj Meșterul Manole. Noi știm bine că Meșterul Manole este un personaj legendar, strâns legat de realitatea istorică medievală din perioada domnitorului Neagoe Basarab. Lucrarea era o pledoarie pentru iubire și iertare.

La începutul anului 2010 am primit manuscrisul acestei piese. M-a copleșit confruntarea de idei din piesă, dintre sacru și laic, primul reprezentat de un călugăr al Mănăstirii Argeșului, iar celălalt de Meșterul Manole. Am pus piesa în scenă, iar premiera a avut loc în aprilie 2010. Închipuiți-vă că această dramă profundă, cu un mesaj foarte direct, care îndeamnă la respectul față de aproapele și la iubirea prin care vine iertarea, s-a jucat în toată țara timp de 6 ani. Am avut șansa ca acest spectacol să fie preluat de Biserica Ortodoxă Română, cu prilejul hotărârii ca 2015 să fie Anul omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii. Suportul oferit de Biserică a făcut ca impactul în rândul publicului să fie și mai puternic.

Acesta a constituit începutul nostru în a aduce la rampă teatrul creștin ortodox. Ar fi nedrept să nu subliniez că pașii noștri au fost îndrumați de părintele arhimandrit Teofil Anăstăsoaie, Superiorul Așezămintelor Românești din Țara Sfântă, care în anul 2014 ne-a îndemnat spre realizarea spectacolului dedicat Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu, „Plecarea fără întoarcere”.

Așa am ajuns să lucrăm în legă­tu­ră directă cu calendarul cultural spiritual al Bisericii Ortodoxe Române, hotărât de Sfântul Sinod. În anul 2015, Preasfințitul Părinte Nicodim, Episcopul Severinului și Strehaiei, un adevărat mentor pentru trupa noastră, ne-a îndreptat aten­ția către un spectacol dedicat Sfân­tului Antim Ivireanul. În 2016 am avut bucuria de a-l aduce în fața publicului pe Sfântul Antim Ivi­reanul, o personalitate cople­și­toa­re nu numai pentru pământul ro­mânesc, ci pentru întreaga lume or­todoxă. În 2017 am pregătit specta­colul „Mărturisitorii”, dedicat celor care s-au jertfit în perioada comunistă, apărând atât credința ortodoxă, cât și demnitatea de a fi om.

Anul acesta, în mod firesc, am îndrăznit să aniversăm alături de întregul popor Marea Unire, prin spectacolul „Ziditori ai Marii Uniri”, jucat în premieră la Cluj, cu binecuvântarea Înaltpreasfin­țitului Părinte Andrei Andreicuț.

Nu cred că eu și colega mea, actrița Cristina Moldoveanu, ne-am mai putea întoarce de la acest gen de teatru către cel laic. De aceea, colaborările noastre cu teatrul așa-zis bulevardier sunt aproape inexistente. Ne-am dedicat acestui gen de spectacole care împletește dragostea de neam cu dragostea de Dumnezeu, convinși fiind că noi am rezistat ca neam prin credința în Dumnezeu și mila Lui. Ca bun cunoscător și promotor al lucrărilor noastre, Prea­sfin­țitul Părinte Nicodim ne-a rugat să nu uităm că anul acesta este come­morat, la 600 de ani de la tre­cerea în veșnicie, domnitorul Mircea cel Bătrân (1386-1418), o mare personalitate a neamului nostru, reper al politicii creștine europene a acelor vremuri. În semn de prețuire am adus în fața publicului severinean, în premieră absolută, evocarea istorico-dramatică „Cinstim jertfelnicia dragostei de țară”, pornind tot de la o lucrare a scriitorului Dan Tărchilă, numită „Io, Mircea Voievod”.

Aș vrea să vorbim puțin despre adaptarea piesei „Me­mo­randiștii”, scrisă de Dan Tărchilă, care a dus la punerea în scenă a piesei „Ziditori ai Marii Uniri”.

Nu este un secret faptul că nu prea avem în dramaturgia românească lucrări care să surprindă jertfelnicia marilor personalități care au contribuit la realizarea Unirii din 1918. Adesea, vorbim despre acest important eveniment într-o notă triumfalistă și nu cred că este corect din punctul de vedere al realității istorice. Mulți au fost cei care s-au jertfit, au suferit în temnițe, sfârșind prin a muri pentru împlinirea idealului Marii Uniri.

Documentându-mă atent asupra acestui subiect, am avut bucuria de a descoperi piesa „Memo­randiștii”, lucrarea scriitorului Dan Tărchilă, baza scenariului „Ziditori ai Marii Uniri”, la care am adăugat documentările din scrierile istorice și literare legate de Marea Unire. Nu în ultimul rând, scenariul prezintă trăirile și gândirea pesonajului principal din spectacol, călăuza comunității, preotul.

Am credința că în aceste vremuri, când există o campanie susținută împotriva Bisericii Ortodoxe Române, noi, prin spectacolele prezentate, avem datoria să arătăm rolul Bisericii în societate și să-l susținem, oamenii având nevoie de un echilibru între bine și rău, de mângâierea sufletului și luminarea minții. Astăzi, doar Biserica mai poate oferi acest echilibru, restul instituțiilor nemaiputând-o face. Românii ca popor au rezistat în istorie numai prin credința în Dumnezeu și dragostea pentru acest pământ. Am avut conducători care s-au jertfit pentru Biserică și neam. Dacă am căuta să dăm exemple, am fi nedrepți, fiindcă mulțimea celor care s-au sacrificat numai Dumnezeu o cunoaște. De aceea, în spectacolul „Ziditori ai Marii Uniri”, la sfatul recenzorilor, nu am folosit numele reale ale per­so­nalităților istorice implicate în actul Unirii, de teama de a nu greși față de cei foarte mulți care au suferit pentru țară, pentru acest ideal de veacuri.

Astfel, premergător anului 1918 au fost peste 150 de preoți orto­docși întemnițați de auto­ri­tă­țile ungare pentru idealul lor unionist și alți 200 au avut domiciliul forțat în localitatea maghiară Sopron. Datoria noastră este să-i cinstim pe toți acești repre­zen­tanți de seamă ai Bisericii Ortodoxe Române.

Ca regizor, cum lucrați cu actorii pentru conturarea personajelor?

Întotdeauna când mă prezint cuiva, mă declar în primul rând actor. E adevărat, la bază sunt actor. Am făcut și regie după 1990, dar profesorii mei, mai ales doamna Sanda Manu, un regizor fabulos și un dascăl care a „născut” foarte mulți actori, spunea cam așa: „Regizorul trebuie să știe în primul rând el să facă ceea ce pretinde actorilor cu care lucrează”. Pornind de la acest înțelept punct de vedere am făcut actoria, regia fiind pentru mine în planul doi. Vorbind despre lucrările noastre, pot spune că mesajul pe care îl transmitem reprezintă o necesitate. Sunt puțini cei care se îndreaptă în această direcție, aceea de a aduce publicului un asemenea tip de mesaj. Revenind la munca regizorului, datorită acestui ritm absolut copleșitor al vieții cotidiene, acesta trebuie să găsească actorul care să se potrivească personajului. În societatea contemporană, orice actor aleargă pentru a-și asigura existența. Multiplele colaborări, începând cu prezența într-o reclamă și terminând cu distribuția într-un film (dacă are șansa) sau într-o piesă de teatru, îl risipesc pe actor. Nu e ușor să găsești actorul potrivit pentru un anumit personaj. Acesta ar fi primul pas pentru a reuși un spectacol de succes.

Al doilea demers este legat de ceea ce trebuie să întruchipeze actorul ales pentru un anumit rol. Avem actori în companie care ne sunt alături de mai mulți ani tocmai pentru că le-am găsit roluri potrivite. Un exemplu ar fi Adrian Anghel. Colaborarea cu el a debutat cu interpretarea rolului stolnicului Toma Cantacuzino, în piesa dedicată Sfântului Antim Ivireanul. Anul următor a primit rolul ofițerului de securitate din timpul regimului opresiv comunist, care îi tortura pe mărturisitorii credin­ței creștine din temnițele comuniste. Anul acesta, Adrian Anghel are un rol care i se potrivește foarte bine - reprezentantul autorității maghiare potrivnice Marii Uniri. A spune că regizorul trasează toate liniile interpretative ale personajelor până la ultimul detaliu este puțin exagerat și întrucâtva nerealist. Dacă actorul nu simte personajul pe care îl întruchipează, nu se apropie de el, nu intră în pielea lui, tu ca regizor poți face absolut orice, până la urmă, spectacolul nu va răspunde tuturor exigențelor.

În piesa dedicată Anului Centenar apare și un personaj feminin, Ana, soția preotului Ioan, interpretat de Cristina Moldoveanu. Vorbiți-ne despre acest singur rol feminin din piesă.

Alături de Cristina Moldoveanu am pus piatra de temelie a Companiei de Teatru „Civic Art”, în anul 2006, și de atunci a fost distribuită în toate spectacolele, aducând în fața publicului personaje ale dramaturgiei contemporane românești: țăranca postrevo­lu­ționară, tânăra emancipată, soția copleșită de vremuri, dar mai ales Ana Meșterului Manole, Doamna Maria Brâncoveanu, Elena Gafencu, Ana Lupaș și, cel mai recent, doamna Mara, soția domnitorului Mircea cel Bătrân.

Apropierea de Sfânta Biserică și dragostea pentru muzica psaltică au determinat-o să devină și absolventă a Universității Națio­nale de Muzică, Facultatea de Compoziție, Muzicologie și Pedagogie muzicală, specializarea Muzică Religioasă, dovedind de fiecare dată o implicare profesionistă în tot ceea ce face, începând cu activitatea artistică și terminând cu cea de marketing a companiei.

Revenind la scenariul „Ziditori ai Marii Uniri”, personajul preoteasa Ana are în iconomia piesei un rol determinant. Fiecare spectacol de teatru trebuie să aibă o intrigă clar formulată, și asta, pentru a ține trează atenția publicului. Punctul culminant în acest spectacol îl reprezintă atitudinea Anei în relația cu soțul ei, raportată la implicarea preotului ortodox în lupta pentru înfăptuirea acestui ideal de veacuri al poporului român, Unirea.

Ca orice soție și mamă, își vrea bărbatul acasă, îl dorește mai mult implicat în familie decât în social, cu atât mai puțin în închisoare. Urmare a evoluției evenimentelor, punctul ei de vedere se schimbă radical, iar piesa se încheie printr-o susținere totală a cauzei unioniste pentru care soțul ei, preotul Ioan, s-a jertfit. Personajul preotesei Ana reprezenta o necesitate în acest scenariu tocmai pentru a arăta publicului punctul de vedere al mireanului, al societății, ea exprimând în piesă puntea între comunitatea credincioșilor și preot.

Cum se ajunge la „produsul finit”, la ceea ce noi vedem pe scenă în timpul spectacolului? Spuneți-ne despre truda nevăzută a actorilor, aceea din timpul repeti­țiilor.

Așa cum spuneam, nu e ușor în primul rând să găsești actorii potriviți, dar e și mai greu să afli scenarii din care se desprinde învăță­tura creștin-ortodoxă. Teatrul istorico-religios de la noi are încă puține creații. Astăzi, educa­ția din familie și din școală lasă mult de dorit. În majoritate, ea dă o notă de superficialitate, care se repercutează și asupra actorului pe scenă.

În privința distribuției piesei „Ziditori ai Marii Uniri”, am avut în vedere două mari personalități ale teatrului românesc care mi-au mulțumit pentru propunere, dar, citind scenariul aparținând genului istorico-religios, au refuzat colaborarea.

Dumnezeu a rânduit să întâlnesc actori care să accepte rolurile, și nu numai atât, să joace bine ceea ce li s-a propus. Amintesc aici și le mulțumesc actorilor cu impresionantă experiență și carte de vizită, Petre Moraru și Ion Gheor­ghe Arcudeanu. Un alt exemplu este Petre Pletosu, care interpretează rolul lui Badea Cârțan în spectacol având nume neutru, Baci Todor. Petre Pletosu este cunoscut spectatorilor ca actor de film, dar, când am scris scenariul și am hotărât să existe acest personaj, m-am gândit la el. I-am făcut propunerea, a acceptat-o, am lucrat apoi pe text, pentru a vedea dacă dorința lui este susținută și de posibilitatea reală de a reuși să întruchipeze personajul. Dorin­ța s-a împletit cu munca depusă și lucrurile au decurs foarte bine. Am avut și o cumpănă, nu găseam actorul potrivit pentru rolul preotului greco-catolic. Timpul scurt rămas până la premieră m-a îndemnat să îi propun lui interpretarea acestui rol, urmând să găsesc un alt actor pentru Baci Todor. Atitudinea a fost una tran­șan­tă: „Nu renunț la Baci Todor! Simt acest personaj, îl iubesc, vreau să interpretez acest rol”.

O altă problemă a fost cea legată de autenticitatea costumului. Ca să găsești o sarică adevărată, trebuie să te duci la o stână, în munte, la ciobani, sau să o împru­muți. În cazul nostru, maestrul Ion Crețeanu, directorul Ansamblului „Doina Oltului”, ni s-a alăturat la întregirea acestui personaj, împrumutându-ne propria sarică pe toată perioada desfășu­rării spectacolelor.

Reușita unui spectacol nu ține numai de regizor, ci de întreaga echipă, care trudește pentru a aduce la rampă o lucrare de înaltă ținută și, nu în ultimul rând, de scenariu, care este baza reușitei întregului act artistic.

Subliniez că toate textele noastre au fost prezentate Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, care le-a analizat cu minuțiozitate, acordându-ne Înalta Binecuvântare, fiind principala motivare pentru toți cei care alcătuiesc Compania de Teatru „Civic Art”. Ar fi nedrept să nu amintim de cei care ne-au ajutat la împlinirea lucrărilor noastre, fiindu-ne alături atât în munca de creație, cât și în valorificarea și transmiterea acestora. Mulțumim cu sinceritate Serviciului Colportaj, Atelierelor Patriarhiei Române și Centrului de Presă BASILICA. Mulțumim și cititorilor acestui interviu, cu dorința de a-i regăsi în publicul reprezentațiilor noastre ce vor avea loc, cu ajutorul lui Dumnezeu, în toată țara.