Anul 2024, dedicat în Patriarhia Română pastorației și îngrijirii bolnavilor și Sfinților tămăduitori fără de arginți, ne-a oferit prilejul redescoperirii importanței unei lucrări mari și sfinte, aceea
„O personalitate deosebită, cu multe daruri”
Academicianul Emilian Popescu s-a născut într-o comună vâlceană apropiată plaiurilor natale ale vrednicului de pomenire Patriarh Justinian Marina. Ne-a împărtășit amintiri din perioada studiilor teologice, când participa, ca elev, la slujbele săvârșite de preotul Ioan Marina în Râmnicu Vâlcea și, ca student, când a fost prezent la întronizarea celui de-al treilea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române în București.
Stimate domnule academician, care este cea mai veche amintire pe care o aveți cu privire la Patriarhul Justinian Marina?
L-am cunoscut pe Patriarhul Justinian chiar înainte de a deveni Întâistătător al Bisericii noastre, când era preot la Râmnicu Vâlcea. Asta cu mulți ani în urmă, când eram elev în clasa a III-a de seminar. Direcția școlii a decis ca, în cursul unui an, clasa noastră să meargă la biserica părintelui Ioan Marina, cu hramul „Sfântul Gheorghe”, să participăm la slujbă și, în măsura în care puteam, să dăm răspunsurile la strană și să ne obișnuim cu atmosfera de parohie, pregătindu-ne pentru ceea ce trebuia să devenim. Așadar, l-am cunoscut în perioada când era preot la Râmnicu Vâlcea. El a fost o personalitate deosebită, cu multe daruri, foarte inteligent și, în special, foarte apropiat de oameni, deosebit de sociabil. Nu se grăbea niciodată dacă cineva îl aborda. Și vorbea cu zâmbetul pe buze, ceea ce este un dar foarte mare pentru orice om. Lucrul acesta l-a făcut să fie, în cadrul orașului Râmnicu Vâlcea, foarte iubit și foarte apreciat. A avut și aprecierea Episcopului Bartolomeu Stănescu, un mare ierarh al Bisericii noastre. Bartolomeu Stănescu l-a chemat o vreme slujitor la catedrală, apoi l-a numit directorul Seminarului „Sfântul Nicolae” din Râmnicu Vâlcea și, când a creat banca clerului vâlcean, l-a numit președinte.
Ca elev seminarist, ce impresie v-a lăsat preotul Ioan Marina?
În perioada când eram elev - 1940-1947 -, el era preot la Biserica „Sfântul Gheorghe” din piață, una dintre cele mai importante din oraș. Biserica era întotdeauna plină, asta și datorită darului lui de a predica frumos și a fi apropiat de oameni. Îmi amintesc că după război, prin anii 1944-1945 se înființase în Râmnicu Vâlcea o librărie cu autoservire. Era toamnă, veniserăm la școală și ne-am dus să cumpărăm cărți și rechizite. El era acolo, stătea la ieșire și întreba pe fiecare ce a cumpărat, oferindu-i sfaturi despre lectură. Îmi amintesc că am stat de vorbă cu el ca și cu un părinte. La Biserica „Sfântul Gheorghe” era cântăreț Radu Vasile, notist bun, absolvent al Școlii de cântăreți din Râmnicu Vâlcea. Îl cunoscuse și tatăl meu, și el cântăreț de biserică și foarte bun notist. Venea la noi acasă, în comuna Orlești, și împreună interpretau cântări foarte grele și se bucurau când reușeau să le execute bine. Radu Vasile a fost legat de Patriarhul Justinian în așa măsură că atunci când acesta a preluat conducerea Bisericii Ortodoxe Române, l-a însoțit la București și a îndeplinit funcția de infirmier în cadrul Institutului Teologic Universitar.
După absolvirea seminarului vâlcean, ați urmat cursurile Facultății de Teologie din București. La scurt timp, a avut loc înscăunarea Patriarhului Justinian. Ce vă amintiți despre acest eveniment?
Eram, într-adevăr, student - treceam din anul I în anul II - când a avut loc înscăunarea lui ca Patriarh. Am început Facultatea de Teologie în toamna lui 1947. Facultatea era în cadrul Universității, la etajul III, la un loc cu Farmacia și Facultatea de Istorie. Instituția funcționa foarte bine, avea o bibliotecă foarte bună, de care s-a ocupat mult profesorul Teodor M. Popescu, care a achiziționat volume foarte valoroase. În 6 iunie 1948 a avut loc instalarea Patriarhului Justinian Marina. Am mers și eu și am văzut cum cobora Dealul Mitropoliei cortegiul de monahi, preoți, ierarhi, foarte importanți oameni politici, iar în urma lor, noul Patriarh, îndreptându-se spre Biserica „Sfântul Spiridon”-Nou. M-am adăugat alaiului și am mers către biserică. M-am oprit la ușa bisericii, unde accesul era restricționat. Lângă mine era un tânăr elegant, îmbrăcat într-un costum bleumarin, pe nume Nicolae Corneanu, care cu timpul a devenit Mitropolit al Banatului. Era doctorand la Patrologie, sub îndrumarea părintelui profesor Ioan G. Coman. Stăteam amândoi la intrare, când el, profitând de un moment de neatenție a ușierilor, a intrat în biserică. Eu am rămas și după o vreme am plecat acasă.
În aceeași vară a avut loc Reforma comunistă a învățământului, care a desființat Facultatea de Teologie, scoțând-o din cadrul Universității. Ce s-a întâmplat cu studenții teologi și cum a reușit tânărul Patriarh să îndrepte această situație?
În toamna anului 1948, neștiind ce se întâmplă, eu am mers să mă înscriu în anul II. Când să urc la secretariat, afară, la intrarea din dreptul ceasului celebru de la Universitate, am zărit o mare grămadă de cărți și un camion lângă care se afla părintele profesor Ioan G. Coman. El mi-a spus că facultatea a fost scoasă din Universitate. Atunci am ajutat și eu la transportarea cărților de la bibliotecă, pentru a fi transferate la Seminarul Central. Și îmi amintesc ce ne-a spus părintele Coman atunci: „Cărați, băieți, cărați, că duceți aur pe brațele voastre!” N-am putut să mă înscriu, a urmat o derută mare pentru toți studenții teologi, unii s-au dus la Sibiu, alții la Cluj, alții s-au reprofilat la alte facultăți. Eu am dat examen la Filologie, Secția Limbi clasice și Franceză, am început din anul I și am pornit pe altă cale.
În 1949, în primăvară, a avut loc inaugurarea Institutului Teologic de Grad Universitar în clădirea Seminarului Central. Era un ministru al cultelor, Stanciu Stoian, care avea un frate istoric, profesor de limbi clasice la Seminarul Nifon. El a ajutat la reînființarea Facultății de Teologie sub numele de Institut Teologic de Grad Universitar. În toamnă, armata a primit clădirea Seminarului Central, iar facultatea a fost din nou evacuată. Seminarul Central a fost cea mai bună școală de teologie din țară! Institutul teologic și seminarul au fost mutate în actuala clădire din strada Sfânta Ecaterina și la Mănăstirea Radu Vodă. A fost un dezastru pentru învățământul teologic, însă, încet-încet, Patriarhul Justinian a găsit soluții și l-a pus pe roate. A dat dispoziție pentru elaborarea de manuale, a adunat cei mai buni profesori de la toate facultățile desființate din țară. Atunci a organizat cursurile de doctorat cu frecvență timp de trei ani.
Am o amintire de la părintele Grigore Băbuș, care era spiritual la facultate. Patriarhul a transformat sala de festivități, actualul Amfiteatru „Dumitru Stăniloae”, în capelă. Acolo se făceau și slujbe, dar și rugăciunile de dimineață și seară. A auzit Patriarhul că se cam delăsau studenții și nu prea coborau la rugăciune. Într-o dimineață, foarte devreme, a venit Patriarhul Justinian și s-a ascuns în capelă, așteptând să vadă prezența la rugăciune. De atunci, studenții au respectat programul de rugăciune cu sfințenie.
Așadar, Bucureștiul regimului comunist nu a fost foarte primitor cu Patriarhul Justinian.
Patriarhul Justinian a ajuns la București și a avut foarte multe probleme cu noua orânduire de stat. De la Mitropolitul Bartolomeu Anania, care i-a fost secretar apropiat, originar tot din zona Vâlcii, știu că într-o zi se aflau amândoi în biroul de lucru al Patriarhului, care astăzi este Muzeul Patriarhilor din Reședința Patriarhală. Din acea încăpere se vede foarte bine spațiul din fața catedralei și a Palatului Patriarhiei, în care funcționa la acea vreme Parlamentul. În timp ce vorbeau, au văzut venind mașini, macarale, oameni cu scări. La un moment dat, niște oameni încercau să urce pe acoperișul Palatului Patriarhiei pentru a dărâma vulturul cu Crucea în cioc. Când a văzut aceasta, Patriarhul Justinian i-a telefonat lui Gheorghe Gheorghiu Dej, care nu știa nimic. Așadar, acțiunea era pornită de alte grupuri din Partidul Comunist, fără știrea lui. Așa a potolit Patriarhul această încercare, iar vulturul cu Crucea în cioc a rămas acolo până în zilele noastre.
Sunteți originar dintr-o comună apropiată de locurile natale ale Patriarhului Justinian. Ce sentimente vă încearcă atunci când vă gândiți la oamenii mari pe care i-a oferit Bisericii zona în care v-ați născut?
Patriarhul Justinian a avut un rol hotărâtor în viața noastră, a poporului român. Zona în care el s-a născut a dat și alți oameni mari. Mă gândesc la Mitropolitul Bartolomeu Anania, talentat poet și scriitor, precum și la preotul Dumitru Bălașa, istoric important al Bisericii noastre strămoșești. Evlavia țăranilor din zonă era mare, iar în fruntea lor se aflau preoți devotați, plini de curaj și neclintiți în credință.