Părintele profesor Mircea Păcurariu, specialist în istoria Bisericii Ortodoxe Române și membru titular al Academiei Române, vorbește cu recunoștință despre ajutorul primit din partea vrednicului de pomenire Patriarh Justinian Marina la începutul carierei sale academice. În dialogul ce urmează ne prezintă câteva dintre realizările celui care a condus corabia Bisericii noastre prin încercările vremurilor în perioada 1948-1977.
Preacucernice părinte academician, care era situația Bisericii Ortodoxe Române în momentul instalării Patriarhului Justinian Marina?
Vrednicul de pomenire Patriarh Justinian și-a început păstorirea în 1948, anul celor mai mari transformări în viața politică, socială și economică a României, într-un climat cu totul diferit față de ceea ce a fost în perioada numită interbelică. În acest an a început un adevărat proces de marginalizare a Bisericii, de înlăturare a ei din viața de stat, din viața socială. În același timp, a început o propagandă intensă antibisericească, ateistă, prin presă, radio și televiziune. În același an, la 4 august s-a dat Legea cultelor, complet diferită față de cea din 1928, care punea Biserica într-o situație dificilă. În aceeași perioadă a început procesul de înstrăinare de diaspora românească, de episcopia pe care o aveam în Statele Unite ale Americii și de parohiile pe care le aveam în Apusul Europei. Tot în 1948 s-a procedat la desființarea academiilor teologice din Ardeal și a tuturor seminariilor de 8 clase din vechea Românie. Tot atunci au fost desființate absolut toate asociațiile cu profil religios-moral, între care Oastea Domnului, Frăția Ortodoxă Română, Asociația generală a preoților, Asociația preoteselor ortodoxe și altele. A urmat apoi un control permanent al ierarhilor și al preoților, prin reprezentanții ministerului, numit mai târziu Departamentul Cultelor, prin așa-numiții inspectori de culte sau împuterniciți pentru culte, dar în același timp și supravegherea lor permanentă, până în decembrie 1989, din partea organelor de Securitate. După un număr de ani s-a dat Decretul nr. 410 din 1959, prin care foarte multe mănăstiri și schituri au fost desființate, călugării și călugărițele expulzați din mănăstirile și schiturile lor și trimiși să muncească în fabrici sau gospodării agricole colective. Am prezentat aceste lucruri foarte pe scurt pentru a ne da seama în ce condiții vitrege și-a început păstorirea Patriarhul Justinian Marina.
Care sunt, în linii mari, realizările Patriarhului Justinian în cei 29 de ani de slujire ca Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române?
Prin cunoscutul său „Apostolat social”, prin noua orientare pe care a știut să o dea activităților Bisericii în condițiile nou-create, rămâne în istoria Bisericii românești ca un ierarh strălucit. În cei 29 de ani de patriarhat, a ridicat mult prestigiul Ortodoxiei românești în lumea creștină, țara noastră devenind o figură reprezentativă a întregii Ortodoxii. Dintre numeroasele sale realizări, amintesc întâi rânduiala bisericească pe care a stabilit-o prin Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române din octombrie 1948, dar pe care autoritatea de stat l-a recunoscut abia în februarie 1949. Potrivit acestui statut, rămâneau în ființă doar 5 mitropolii cu 13 eparhii sufragane, la care se vor adăuga apoi 2 eparhii românești în diasporă, create tot în timpul Patriarhului Justinian. În orice caz, un număr redus de eparhii, doar 12 ierarhi membri în Sfântul Sinod, față de un număr mult mai mare în perioada interbelică. Și acești ierarhi care au rămas în Sinod au avut mult de suferit, pe lângă Visarion Puiu, care a fost condamnat la moarte în contumacie în 1946, Episcopul Nicolae Popoviciu, înlăturat din scaun pentru că a cerut pentru Biserică dreptul de a face catehizarea copiilor, și Mitropolitul Vasile Lăzărescu, care a fost înlăturat din scaun în 1961. Așadar, o organizare temeinică pentru condițiile vitrege în care Biserica își desfășura activitatea.
Cât de important este pentru Biserica noastră evenimentul canonizării sfinților români din anii ‘50?
Inițiativa canonizării sfinților români a fost un fapt de mare însemnătate. Încă din februarie 1950, Sfântul Sinod a hotărât să treacă în rândul sfinților mai cu seamă câțiva apărători ai Ortodoxiei în Transilvania, dar și ierarhi de mare prestigiu din sudul și răsăritul Carpaților. Totuși, autoritățile de stat n-au permis să se procedeze la o canonizare solemnă decât după lungi demersuri din partea Patriarhului, în octombrie 1955. Și s-a văzut cu acest prilej că și statul a avut de câștigat, pentru că au fost invitați foarte mulți reprezentanți ai Bisericilor Ortodoxe surori, care și-au dat seama că în Biserica noastră, în pofida condițiilor politice din țară, sentimentul religios era foarte dezvoltat: erau biserici deschise, erau credincioși care puteau să se închine în fiecare moment al zilei.
Ce ne puteți spune despre învățământul teologic în timpul Patriarhului Justinian?
Un alt merit al Patriarhului este acela că a reorganizat învățământul teologic. Așa cum spuneam la început, în 1948 au fost desființate absolut toate seminariile teologice și o parte din academiile teologice din Ardeal. Au rămas în ființă doar institutele teologice din București și Sibiu, un timp și la Cluj, cărora Patriarhul a știut să le dea o organizare corespunzătoare, cu 4 ani de studii, cu cursuri speciale de doctorat la București și care erau puse sub îndrumarea directă a Bisericii prin ierarhul locului. În aceste institute au activat cei mai de seamă teologi pe care i-a avut Biserica Ortodoxă Română în tot trecutul ei. Au reușit să publice o serie de lucrări, manuale didactice pentru învățământul universitar și seminarial, dar și studii de mare valoare în revistele centrale bisericești sau eparhiale. Toate aceste studii au fost mult apreciate în țară și peste hotare. În acea perioadă și-au publicat cele mai multe lucrări părintele Dumitru Stăniloae, profesorii Teodor M. Popescu, Liviu Stan și alții.
Cum s-a manifestat grija Patriarhului Justinian pentru arta bisericească?
Arta bisericească a luat un avânt corespunzător în perioada păstoririi sale. El a fost cel care s-a îngrijit de restaurarea vechilor monumente istorice și de artă bisericească din cuprinsul întregii Patriarhii, urmat apoi de Patriarhul Iustin Moisescu. Datorită lor s-au restaurat cele mai însemnate monumente istorice bisericești din nordul Moldovei - Bucovina, din zona Bucureștiului, din Oltenia și Transilvania. Pentru pregătirea pictorilor bisericești, tot din inițiativa Patriarhului s-a creat o comisie de pictură bisericească pentru îndrumarea și selecționarea celor mai buni pictori pentru bisericile noastre. Este adevărat că s-au construit puține biserici comparativ cu trecutul, dar totuși s-au construit sau refăcut în întregime peste 500 de biserici în cuprinsul Patriarhiei Române, ceea ce nu se întâmpla în alte țări socialiste, unde bisericile se închideau sau primeau o altă destinație.
Cum era privită Biserica Ortodoxă Română la nivel internațional?
În 1961 s-a realizat un alt fapt de mare însemnătate: Biserica noastră și-a putut relua legăturile pe care le-a avut în perioada interbelică cu mișcarea ecumenică. În decembrie 1961, Biserica noastră a fost primită în Consiliul Mondial al Bisericilor, în cadrul Adunării Generale ce a avut loc la New Delhi, în India. De atunci până astăzi, Biserica noastră activează în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor prin reprezentanții cei mai de seamă, între care aș aminti pe mitropoliții Iustin Moisescu de la Iași, Antonie Plămădeală de la Sibiu, Nicolae Corneanu de la Sibiu, Episcopul Vasile Coman de la Oradea și alți profesori de teologie din cele două institute teologice. De asemenea, s-au inițiat legături cu o serie de organizații ecumenice locale din diferite țări ale Europei. Câțiva secretari generali ai Consiliului Ecumenic și președinți ai organizațiilor ecumeniste de peste hotare ne-au vizitat Biserica și au putut constata la fața locului că în România se lucrează mult pentru progresul Ortodoxiei.
Tot Patriarhul Justinian a fost cel care s-a preocupat de diaspora românească. S-au creat episcopii noi în Statele Unite ale Americii, la Paris, dar și foarte multe parohii în țările Europei în care se găseau credincioși ortodocși români și care depindeau direct de Patriarhia Română.
Ce amintiri personale aveți despre cel de-al treilea Patriarh al României?
Personal, îi păstrez o mare recunoștință și venerație Patriarhului Justinian, pentru că datorită lui am fost numit profesor de Istoria Bisericii Române la Institutul Teologic din Sibiu în 1970. El a fost cel care a semnat actul de numire, în pofida unor împotriviri care veneau din partea organelor de stat. De asemenea, Patriarhul Justinian a fost cel care, primindu-mă într-o audiență în care am prezentat manuscrisele celor 3 volume de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, a dat imediat dispoziție consilierului patriarhal cu publicațiile, părintele Sabin Verzan, să fie luate în evidență pentru tipărire, lucru care s-a și întâmplat. Iată doar câteva crâmpeie din activitatea acestui mare ierarh, pe care preoții și credincioșii Bisericii Ortodoxe Române au datoria să și-l amintească mereu și să îl prețuiască după mulțimea vredniciilor sale.
