Regina Maria, „ministrul încrederii naționale”

Până pe 20 mai, la Complexul Național Muzeal „Moldova” din Iași (Palatul Culturii) poate fi vizitată Expoziția de fotografie-document „Regina soldat”, care evocă personalitatea reginei Maria, precum şi implicarea sa activă în campaniile de caritate din timpul Primului Război Mondial. Despre eforturile acesteia de a organiza spitale de campanie, de a vizita și îngriji răniții, de a ajuta populația civilă, dar și de a aproviziona cu materiale sanitare linia frontului, am discutat cu istoricul Sorin Iftimi, muzeograf la Muzeul de Istorie a Moldovei.

Cum se explică faptul că ­regina Maria era atât de ­legată de ostași, de armată în general?

Toți aristocrații erau militari de formație. Dar și eu m-am întrebat: ce a fost Maria mai întâi? Regină sau soră de caritate? Pentru că am avut impresia că ea s-a reinventat, trecând prin drama Primului Război Mondial.

Întâlnirea ei cu problemele legate de serviciile de caritate este mai veche, de pe vremea când încă nu era regină, ci doar prințesă. A fost implicată în această activitate în timpul războiului balcanic, în 1913, când a fost o epidemie de holeră.

Experiența Primului Război a avut o parte dramatică, dar a fost și postamentul figurii reginei de mai târziu. Sacrificiile pe care le-a făcut atunci i-au dat mai apoi autoritatea de a se implica în diplomație, cu un cuvânt greu. Pentru că era cuvântul unei regine care trecuse prin multe, se implicase profund în efortul militar, știa ce înseamnă ororile războiului, dramele umane.

De ce ofițerii străini o numeau „comandirul”?

Ocazional, i s-a spus într-un fel sau altul. Spre exemplu, și denumirea acestei expoziții - „Regina soldat” - este o formulă penetrantă. Dar nu pare foarte potrivită. Pentru că, dacă ne uităm cu atenție la fotografiile perioadei, o vedem îmbrăcată în costumul de soră de caritate. Într-adevăr, avea curajul de a merge până în prima linie a frontului. Ionel Brătianu, de exemplu, nu a ajuns niciodată în primele rânduri și nici nu se mai obișnuia ca demnitarii de prim rang, conducătorii țării sau ai armatei să riște atât.

Ea a făcut acest gest în pe­rioade de acalmie și soldații au apreciat mult faptul că regina lor nu este la Iași, într-un salon, gândindu-se la cât de greu o duc ei în tranșee, ci a fost acolo, a gustat din gamelele lor cu mâncare, a văzut condițiile în care stăteau și în care rezistau de săptămâni întregi.

„A avut și ea zile de căderi, de deznădejde cumplită”

Ce însemna spital de front, în condițiile de atunci?

Existau pe linia frontului și în micile orașe, până a ajunge la Iași, genul acesta de spitale. În funcție de caz, cei care nu necesitau îngrijiri de urgență, erau direc­ționați spre Iași. Cei în cazul cărora trebuia intervenit imediat erau îngrijiți acolo, de echipe mixte, formate din medici români și francezi, care au venit în număr destul de mare. Operațiile urgente reușeau să le facă în acele blocuri operatorii de război. Au rămas imagini cu câteva barăci care serveau drept sedii pentru aceste spitale și pentru saloanele bolnavilor, răniților. Au fost și alte spitale, un fel de sanatorii, destinate refacerii.

Câte spitale de campanie au fost organizate în Iași?

În Iași erau cele mai multe, vreo șapte spitale. La gară exista un triaj. În iarna grea a lui 1917, trenurile cu răniți și bolnavi soseau noaptea în gară, iar dimineața prea puțini mai erau în viață. Înghețau de frig sau se stingeau din cauza tifosului. În punctul acela de triaj din gară au lucrat, pe rând, 10 medici, care au murit unul câte unul. Abia al 11-lea, ajuns acolo spre finalul epidemiei, a reușit să scape cu viață.

Existau și spitale organizate în trenuri, unele înființate de regina Maria, altele de ruși.

Mitropolia avea astfel de spitale?

Înainte de epidemia de tifos, la cererea mitropolitului, călugării au fost instruiți de medici pentru a acorda ajutor răniților. La Mănăstirea Cetățuia a fost un astfel de spital (cred că a fost și centru de pregătire). La Mănăstirea Frumoasa a fost un centru pentru răniți cu boli de ochi. La Mănăstirea Golia a fost chiar sediul invalizilor de război și cred că a fost și un spital. Dar, și în afara Iașiului, mai aproape de linia frontului, mănăstirile fortificate au găzduit asemenea spitale.

Cum a contribuit regina la coagularea eforturilor societăților de caritate, a Crucii Roșii, pentru a sprijini logistic și cu materiale sanitare frontul românesc?

A jucat un rol foarte important, din multe puncte de vedere. Se cunosc legăturile sale de rudenie, de sânge, cu familia țarului Rusiei. Așa că din partea Crucii Roșii rusești a avut un sprijin important, în materiale sanitare, pansamente, alimente, pături, sosite într-o cantitate destul de mare. De asemenea, din partea Crucii Roșii britanice, pe afinitățile cu țara sa natală.
La Paris, soția ambasadorului român, Ana Lahovary, a pus bazele unui comitet de sprijin al Crucii Roșii Române, patronat de regină, adunând jurnaliști, oameni politici, oameni din lumea medicală, care au donat fonduri însemnate. Artiștii de la Opera din Paris au acceptat să dea concerte caritabile în folosul Crucii Roșii din România.

Apoi, exemplul reginei a fost urmat de doamnele din înalta societate. Foarte multe au însoțit-o pe front - chiar la Coțofănești, chiar la Căiuți (n.r. - ambele localități din județul Bacău) sau în alte părți. Și multe luni de zile au făcut această muncă ingrată, au curățat răni, au schimbat pansamente. Fiecare și-a folosit și resursele personale, s-a folosit de intervențiile pe care le putea face pentru a rezolva anumite probleme la fața locului.

De asemenea, regina a înfiin­țat un serviciu de ambulanțe. Pe bani proprii, a adus din Franța vreo 200 de ambulanțe, 20 de auto­buze și vreo două blocuri operatorii, destinate intervențiilor urgente, de pe front. Prin intermediul acestei rețele de am­bulanțe și în spitalele înființate, a putut salva circa 40.000 de soldați. Toate acestea erau fapte, nu vorbe. Care au adus simpatie pentru regină și au conferit încredere. La Iași, când toată lumea era descumpănită, reginei i s-a zis, la un moment dat, „ministrul încrederii naționale”. Și nu pentru că ar fi fost o femeie de oțel, care n-a clipit nici un moment și n-a avut nici o slăbiciune. A avut și ea zile de căderi, de deznădejde cumplită, doar că și-a revenit mai repede decât alții.

Iașiul a fost orașul devenirii pentru regina Maria; aici și-a întărit poziția, și-a dezvoltat reflexele și a devenit o regină-combatant, foarte implicată în viața politică, nu doar în cea publică. Ce urme a lăsat în ­„capitala de război”?

Și înainte de război Iașiul a căutat o relație specială cu familia moștenitoare, Ferdinand și Maria, oferind chiar Palatul Roznovanu drept reședință, sperând ca tânăra pereche să locuiască o perioadă din an aici și asta să aducă orașului vizibilitate, resurse, investiții. Ceea ce s-a dovedit doar o iluzie.

În mod sigur, regina a rămas cu sentimente, cu un atașament anume față de capitala aceasta, despre care a și scris foarte frumos în volumul My country (Țara mea). Are acolo câteva pagini extraordinare, din care se vede că a simțit și a înțeles orașul, l-a redescoperit, cu frumusețile lui, cu sensibi­litățile lui.

Dar nu știu dacă în anii următori legătura aceasta a mai avut consistență prin vizite, prin implicare în soarta orașului. Putem să spunem doar în ce fel a rămas amintirea familiei regale la Iași. Casa în care a locuit regina a rămas în proprietatea sa, apoi a fost transferată Fundației „Ferdinand”. În fața acestei case, un fel de nucleu de viață politică a Iașiului în vremea războiului, a fost amplasată statuia Reîntregirii neamului, înfățișând-o pe regină în haină militară, strângând la piept fiicele regăsite: Basarabia, Transilvania, Bucovina. Iar mai târziu, la fel, deloc întâmplător, vizavi s-a construit clădirea Fundației „Ferdinand”, palatul de la poalele Copoului.