„Când Dumnezeu te trimite la o aşa misiune, nu ai voie să rugineşti”

Preotul Dan Damaschin de la Maternitatea „Cuza Vodă” din Iași este cunoscut în întreaga ţară datorită proiectelor de ajutorare a mamelor nevoiașe şi a copiilor săraci din mediul rural care păreau lipsiţi de orice șansă. Nu întâmplător, părintele înţelege greutăţile cu care se confruntă zilnic oamenii din zonele defavorizate şi cătunele îndepărtate, suferințele oamenilor de care s-a lovit ani buni în două parohii de ţară la începutul misiunii de preot. În interviul acordat „Ziarului Lumina”, părintele Dan Damaschin rememorează începuturile faptelor bune, dar ne dezvăluie şi o parte din planurile sale. 

Preacucernice părinte, cum a început această frumoasă lucrare de ajutorare a mamelor şi copiilor nevoiaşi?

În 1997, fiind trimis într-o parohie de ţară, am vrut din toată inima să fiu de folos oamenilor, nu doar din punct de vedere spiritual, ci în toate necazurile şi încercările prin care treceau. Faptul că lucrasem ca asistent medical – la vremea respectivă în Pădurenii de Sus (comuna Cozmeşti, jud. Iaşi) nu exista asistenţă medicală permanentă – m-a făcut să investesc mult suflet nu doar în programul liturgic, spiritual, ci şi în direcţia aceasta sociomedicală. Am amenajat foarte repede un punct farmaceutic în casa parohială, iar enoriaşii veneau la preot nu doar pentru o spovedanie sau un sfat duhovnicesc, ci şi pentru o durere de măsea sau altă nevoinţă de ordin medical. Dar și copiii la şcoală mi-au fost dragi, iar pentru că ora de religie o făcea pe atunci preotul, eram într-o legătură permanentă: profesori, elevi, părinţi, enoriaşi. Astfel, am început să investim în copii foarte mult, prin excursii, prin sprijin acordat celor care nu aveau cele necesare pentru a frecventa şcoala. Casa parohială era plină de oameni care veneau bolnavi şi plecau acasă cu speranţă, pentru că aveau medicamente şi pentru că primeau şi o vorbă bună, un sprijin moral şi duhovnicesc. Era o lucrare foarte frumoasă; te îndrăgosteşti de un astfel de loc. 

Totuşi, a intervenit ceva şi a trebuit să vă mutaţi.

Da, a fost necesar să apelez la un transfer pentru că nu sunt foarte sănătos. Locul fiind izolat, aveam nevoie eu însumi de asistenţă medicală. Astfel, după doi ani şi ceva de pastoraţie în acea comunitate, m-am transferat în satul Cozia (comuna Costuleni), unde exista un medic de familie. Aici am dezvoltat o relaţie ca într-o simfonie, aş putea spune. Biserica era plină de copii, am făcut atunci un centru socio-misionar, casă praznicală cum mai este numită de către unii, pentru copii. În atenţia mea au intrat în special familiile cu mulţi copii și am ajutat la refacerea a două case. După alţi cinci ani, din 2005 mai exact, am avut această posibilitate de a veni preot aici, la Maternitatea „Cuza Vodă” din Iași. Mi s-a tot spus: „Părinte, îţi va lipsi parohia. Vei fi preot la un spital, e altceva”. Ulterior, peste trei-patru ani, fostul protopop Constantin Andrei a anticipat situaţia de astăzi: „Uite, n-ai avut o parohie, dar ţi-ai făcut una din femeile sărmane şi copiii acestora, de care trebuie să ai grijă”. 

Dacă ne uităm la numărul copiilor sprijiniţi în fiecare campanie, în fiecare proiect, şi la numărul mamelor singure sau în nevoie pe care le ajutaţi, putem spune că aveţi chiar o parohie mare, care se întinde cel puţin peste întreg judeţul Iaşi.

E o „parohie” mare, într-adevăr, nevoile sunt multe, sunt mulţi oameni săraci, din păcate, care au nevoie de ajutor. Uneori ne întindem cu parohia şi peste judeţul Iaşi, iar dacă ţinem seama că avem donatori de peste mări şi ţări, „parohia” este, într-adevăr, mult mai mare. Nu vă ascund că mi-a fost greu la început, dar am înțeles că, dincolo de ceea ce are pe suflet, omul mai are şi alte greutăţi. Într-un foarte scurt timp, mi-am dat seama că e mai greu pentru un sărman să se roage pe stomacul gol, însă dacă îi astâmperi măcar nevoile primare, el se deschide şi apreciază binefacerile care se fac prin oameni cu ajutorul lui Dumnezeu. Şi după ce am dus prima mamă acasă cu maşina, era de pe la Valea Grecului şi bolnavă de cancer, mi-am dat seama că trebuie să facem mai mult. 
Cu imaginea aceasta a copiilor dezbrăcaţi, nemâncaţi şi neglijaţi de tatăl alcoolic, dar care îşi aşteptau mama cu sufletul la gură, ca pe Moş Crăciun, aş putea spune că am intrat din nou în realitatea dură a comunităţilor rurale şi nu numai. Ştiţi, uneori, venirea unui copil pe lume nu e neapărat o bucurie. Este foarte trist, dar aceasta e realitatea. Şi am făcut astfel pasul de la hăinuţele pentru copilul nou-născut, de la medicamente, scutece sau laptele praf, la ajutorul acordat întregii familii cu copii mulţi. 

Ați ajutat și la scăderea numărului copiilor nenăscuţi. 

La Maternitatea „Cuza Vodă” se făceau în 2005-2006, în medie, zece avorturi pe zi. Era o secţie specială în acest sens şi am început un adevărat război. Vorbeam cu acele femei şi eu, şi alte două ajutoare ale mele, le explicam ce înseamnă cu adevărat un avort, spitalul a angajat la un moment dat şi un consilier psihologic, iar ulterior rata de supravieţuire a început să crească. Le dădeam asigurări mamelor că le vom ajuta şi financiar, respectiv câte 200 de lei pe lună, pentru a le fi mai uşor să crească aceşti copii. Şi am început să sunăm la rude, la prieteni, la foşti colegi, să apelăm şi la unii medici de aici. Și de atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu a mai secat cutia milei, oricât am cheltuit pentru aceşti oameni în nevoi. 

Aţi mers mai departe pe acest drum şi aţi înfiinţat Asociaţia „Glasul vieţii”. 

Da, însă nu neapărat pentru a strânge fonduri mai multe prin intermediul ei, mai ales că o asociaţie are și ea anumite cheltuieli, contabil, angajaţi, are nevoie de sediu. E nevoie de ea doar în clipa în care lucrezi profesionist. Însă oamenii pot ajuta şi fără să aibă o asociaţie, noi am lucrat mereu din postura de voluntari. Bugetul nostru a fost mila lui Dumnezeu, nu am lucrat pe fonduri europene sau alte finanţări. Ajutorul nostru este de la Dumnezeu, iar credincioşii sunt finanţatori. E impresionant când vine vreo bunicuţă de undeva, din judeţ sau din afara judeţului, şi îmi zice că vrea să facă o faptă bună prin intermediul nostru. 

Ne puteţi enumera proiectele aflate în derulare în acest moment?

În septembrie 2005, în campania denumită de noi „Grăuntele de muştar”, am îmbrăcat 50 de copii ca să poată merge la şcoală, iar la Crăciunul din 2019 am ajuns la 7.000 de copii în cadrul campaniei „Grăuntele de iubire”. Chiar de la început mi-am propus ca de aici, din mica noastră bisericuţă, să nu plece nici o mamă întristată că nu are copilul ce îmbrăca la şcoală, ori o mamă care să avorteze de teama că nu va avea cu ce-şi creşte copilul nenăscut. Aici e izvorul nostru, suntem la maternitate, şi chiar dacă secţia de avorturi s-a închis între timp, sau chiar dacă numărul de avorturi a scăzut, mamele acestea sărmane trebuie sprijinite şi spiritual, şi financiar. Proiectul acesta are trei subdiviziuni, respectiv „Grăuntele de muştar” (derulat la începutul anului şcolar), „Grăuntele de iubire” (de Crăciun) şi „Grăuntele de lumină” (de Sfintele Paşti), în cadrul căruia îmbrăcăm toţi copiii sărmani proveniţi din familiile numeroase, de la patru copii în sus, din familii monoparentale, din familii greu încercate de ­diferite necazuri, boli, catastrofe naturale, incendii. Astfel de copii sunt în atenţia noastră. 

Din acest proiect au apărut „Casele speranţei”: zidite, cumpărate, reparate, vorbim de aproximativ 60 de locuințe (incluzând aici „Casa vieţii” de la Valea Lupului pentru femei însărcinate cu risc de avort) şi apartamentele din „Casa celor 7 mame”, în care locuiesc mame de pe stradă cu copii de mânuţă. Aşa, câte un geam, o uşă sau alte reparaţii poate am făcut la alte sute de case, noi nu mai ştim, Domnul Dumnezeu ştie. Tot din „Grăuntele de muştar” s-a dezvoltat proiectul „Dăruim speranţă”, unde cei mai râvnitori copii cu note mari la şcoală sunt susţinuţi suplimentar faţă de cele trei campanii de peste an cu meditaţii, alimente, lemne, locuinţă corespunzătoare, plată la facturi, tabără la mare. Şi am ajuns, iată, la „Marea vieţii”, un proiect în care 200 de copii au mers în ultimii ani într-o vacanţă de vis la Marea Neagră. Între timp a apărut prin mila lui Dumnezeu şi un cabinet specializat pe antiavort, consiliere, consultaţii. Totodată, anual, tot din mila lui Dumnezeu şi cu ajutorul Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Teofan, distribuim familiilor cu mulţi copii sute de metri cubi de lemne de foc. Mitropolia donează o parte, cealaltă o cumpărăm noi. 

Ce ne puteţi spune despre bursele „Cosma şi Damian”? 

Sunt gândite pentru a ajuta elevi de la şcolile din Iaşi şi chiar câţiva studenţi care stau la căminul-internat construit de noi, unde primesc masă şi bani pentru transportul în comun, au parte de o rugăciune, de cineva care le ascultă temerile şi, în general, de sprijin emoţional din partea unor oameni cărora chiar le pasă. Unii sunt ajutaţi cu meditaţii, participă la diverse activităţi educaţionale. Sunt 40 la număr cei care locuiesc efectiv în cămin, dar de această bursă beneficiază şi alţi copii care locuiesc la alte cămine-internat din Iaşi şi care primesc tot sprijinul nostru. 

Ce le cereţi în schimbul atâtor ajutoare? 

Să ştiţi că pe parcurs am schimbat puţin „politica” ajutoarelor, în sensul că, dacă la început sprijineam la modul necondiţionat familiile cu mulţi copii, acum le cerem câteva lucruri simple, după puteri, pentru că lenea este un mare păcat şi de aici se pot naşte şi alte patimi. De aceea, chiar dacă un tată este, să zicem, alcoolic, copilul nu are nici o vină, mama trebuie să îngrijească de casă şi de copii, iar aceştia trebuie să meargă la şcoală, să-şi depăşească condiţia, să-şi dorească să devină mai buni decât exemplele negative pe care le au în familie sau în comunitate. Bineînţeles, nu toţi copiii obţin nota 10, dar şi acela de nota 6, de 7, va fi un om cinstit, muncitor, pentru că se străduieşte. În acelaşi timp, copiii au început să conştientizeze cât de importante sunt şcoala şi Biserica în viaţa lor, în drumul devenirii lor către un adult responsabil, muncitor şi onest. Totodată, carnetul de note trebuie să fie vizat la zi și să nu aibă absenţe. 

De curând am făcut şi un caiet social, unde se notează că familia are într-adevăr nevoie de ajutor material, nu are electricitate, nu are una, alta, se notează fiecare intervenţie, fiecare ajutor, dar şi faptul că familia merge la biserică, se roagă, se spovedeşte. De ce? Pentru că dacă nu au posibilităţi şi primesc atâtea daruri de la alţi oameni, atunci ei măcar să se roage pentru cei care îi ajută. Ne bucură faptul că s-au îmbunătăţit rezultatele la şcoală, la evaluarea naţională, copiii nu mai abandonează şcoala, s-a înmulţit şi numărul celor care merg la un nivel superior de studiu, tocmai pentru că au siguranţa că noi suntem alături de ei şi îi vom sprijini. În acţiunile noastre colaborăm mereu cu preoții din satele unde avem familii în atenţie. 

Câte persoane vă ajută efectiv? Bineînţeles, în afara miilor de donatori. 

În afara miilor de donatori care s-au solidarizat cu crezul nostru, vorbim de câţiva oameni de bază, angajaţi deja la asociaţie, vorbim de două echipe din zona de construcţie şi de bursierii noştri care sunt şi voluntari la noi, timp de 4 ore pe săptămână sunt activi. În total sunt aproximativ 100 de persoane adulte care se implică, însă cu responsabilităţi majore, cu răspundere, care coordonează diversele proiecte, sunt cinci persoane. 

O astfel de lucrare vă consumă toată energia. Cum de mai aveţi timp şi pentru alte lucruri, pentru familie? 

Adevărul e că nu-mi rămâne timp nici mie, nici oamenilor mei de bază pentru altceva, iar familia nu mai este pe primul loc pentru că aşteptările sunt foarte mari de la oameni. Ajungi la un moment dat într-un angrenaj în care îţi dai seama că foarte mulţi oameni depind de tine şi, chiar dacă îţi vine în minte vreodată să zici că ai nevoie de o vacanţă lungă, să faci o pauză pentru o anumită perioadă, efectiv nu ai cum. Ne împărţim, astfel, între a fi alături de Dumnezeu prin intermediul sfintelor slujbe şi al rugăciunii şi între a fi alături de Dumnezeu răspunzând strigătului de ajutor al aproapelui nostru. Mai apoi ne dedicăm şi membrilor familiei, care au înţeles misiunea noastră şi ne sprijină. 

Telefonul nu se închide niciodată, iar acasă, dacă ajung la ora 8-9 seara, urmează o altă oră sau două în care trebuie să verific mesajele, apelurile de peste zi la care nu am reuşit să răspund. Pentru că nu poţi pune capul pe pernă dacă rămâi cu gândul că poate nu ai răspuns unui strigăt disperat după ajutor, un copil a rămas nemâncat sau o mamă nu şi-a luat medicamentele. Copiii nu au nici o vină pentru mediul în care s-au născut, pentru că sunt săraci, şi pentru aceştia trebuie să arunci totul în joc: viaţă, familie. Iar când Dumnezeu te trimite la o aşa misiune, nu ai voie să rugineşti, pentru că eşti o verigă dintr-un angrenaj care face ca toate lucrurile să meargă bine. Aşa cum spuneau colegii de la Mitropolie, eu sunt „haiducul”, iau de la cei bogaţi şi dau la cei săraci, dar pentru asta trebuie să-ţi dedici tot timpul. 

Planurile asociației pentru anul 2020

Sunt planuri multe şi mari, însă să dea Dumnezeu să fim sănătoşi şi noi, şi voluntarii noştri, şi bineînţeles şi binefăcătorii noştri. În afară de a continua proiectele aflate în desfăşurare, de care am vorbit, încerc să concentrez zona construcţiei de case într-un punct în apropierea Iaşiului, unde avem un teren pe care vrem să ridicăm un cartier de case, ca să facem economie de timp, de transport, energie etc. Sperăm să iasă documentaţia, că asta e cel mai greu, ca să ne apucăm de treabă. De asemenea, suntem posesori ai unui teren în zona centrală, unde ne propunem să amenajăm o policlinică pentru mamă şi copil, cu servicii gratuite, pentru că sunt foarte multe mame neasigurate, ale nimănui. Iar acestea să poată beneficia de o ecografie pe timpul sarcinii, o consultaţie, să facă un examen stomatologic, copiii un examen oftalmologic etc. La fel, în cazul acestei policlinici, avem de lucru la documentaţie, care nu este foarte uşor de întocmit, şi sperăm să obţinem avizele necesare. Tot anul acesta intenţionăm să amenajăm undeva la limita municipiului o bucătărie în care să se gătească pentru toţi beneficiarii noştri, pentru că în acest moment cumpărăm mâncarea. Pe terenul cu policlinica am putea construi încă un cămin pentru copii, avem planuri multe, însă depinde de mila lui Dumnezeu, de rânduiala Sa cu noi.