Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu Diabetul, o boală tot mai frecventă în România

Diabetul, o boală tot mai frecventă în România

Un articol de: Daniela Șontică - 08 Aug, 2019

În România zilelor noastre, statisticile în legătură cu diabetul sunt alarmante, 12% din populație suferind de această boală. Renumitul diabetolog, acad. Constantin Ionescu-Târgoviște, cercetător la Institutul Naţional de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice „Prof. Dr. N. Paulescu” din București, oferă o privire de ansamblu asupra acestei probleme. Domnia sa are în lucru un proiect referitor la centenarul descoperirii insulinei de către savantul Nicolae Paulescu. 

Domnule profesor, care este incidența diabetului în România în ultimii ani?

Diabetul a avut în țara noastră o evoluție aproape explozivă după 1990, când oamenii au preluat stilul de viață adus din vestul Europei. Înainte, în România, era o incidență relativ mică în comparație cu alte state, dar în toate țările est-europene s-a înregistrat o accelerată creștere a diabetului până la egalizarea cu cele care aveau deja un stil de viață diabetogen. În 1900, un cercetător din Marea Britanie spunea că diabetul este o penalitate pe care o plătim pentru civilizație. Plătim și noi pentru că am adoptat același stil bazat pe confortul pe care ni-l oferă tehnologia, pentru că am trecut la stilul de viață al civilizației vestice, care este cea mai apetisantă... 

La ce vă referiți mai concret?

Mă refer la scăderea gradului de activitate fizică, deplasarea făcându-se aproape în totalitate cu mașina proprie sau cu transportul în comun. Au apărut bicicletele, mai nou și trotinetele electrice, care merg singure și nu oferă ocazia deținătorului de a face mișcare. Activitatea fizică, principalul factor care este protector contra diabetului, s-a diminuat în mod drastic. Se adaugă și accesul foarte larg la ali­mentație, românul fiind un mare consumator. În studiul „Predatorr”, făcut la nivelul țării de doamna profesor Maria Moța, de la Craiova, o fostă studentă a mea, se arată că diabetul este prezent la 12% din populație și, dacă mai punem în plus un număr aproape egal de prediabetici - care au unele tulburări ce anunță un viitor diabet -, ajungem la constatarea că România contribuie serios la acea jumătate de miliard de diabetici câți sunt în lume. Toate pre­dic­țiile care s-au făcut au fost de­pă­șite. Eu prevăd că vor fi în jur de 1 miliard de diabetici în lume în următorii treizeci de ani, adică o șesime din populație va avea diabet zaharat. Citeam recent un raport din SUA de anul acesta care prezenta marea problematică pe care diabetul o dezvoltă acolo: un sfert din costurile de sănătate sunt consumate de pacienții diabetici, întrucât tehnologiile moderne au costuri foarte ridicate. La noi nu sunt costuri mari cu diabeticii, pentru că nu avem bani, de aceea pacienții noștri nu beneficiază de tot ce s-a descoperit în domeniu.

Multele descoperiri care s-au făcut în domeniu cum influențează speranța de viață a unui diabetic?

Tehnologia s-a dezvoltat mult, iar durata de supraviețuire a pacienților a crescut considerabil și ea. În trecut, durata de viață în tipul I de diabet a pacienților copii și tineri era foarte mică, rareori depășea 50 de ani. Astăzi, s-a deplasat către 60-70 de ani. Într-un studiu al mortalității făcut de dr. Sorin Ioacără, confe­ren­țiar la Spitalul Elias din Bu­cu­rești, tot un fost student de-ai mei, se arată un lucru surprinzător: dacă diabetul apare după 50 de ani, pacienții trăiesc în medie cu patru ani mai mult decât congenerii lor nediabetici, cu explicația că ei se îngrijesc mai bine. Pe de altă parte, principala cauză de deces era mortalitatea cardiovasculară, or, și aici s-au făcut progrese foarte mari. O altă studentă a mea încearcă să vadă câți din pacienții cu infarct miocardic sunt diabetici, cu­nos­cuți sau necunoscuți anterior, pentru că de multe ori diabetul este descoperit cu ocazia infarc­tului miocardic. 

Diabetul este o boală care se depistează greu?

Este o boală care poate fi depistată, dar întrucât nu are simp­tome supărătoare, pacientul neglijează sau crede că are altceva, iar pe de altă parte, la noi, controalele periodice sunt mai rare decât în alte părți. În momentul de față, probabil că glicemia a devenit cea mai frecventă in­ves­tigație făcută. Presupun că în fiecare minut, undeva în lumea aceasta, milioane de pacienți diabetici își iau glicemia. Dacă tehnologia a progresat foarte mult, diagnosticul este ceva mai precoce, iar durata de supraviețuire a pacienților diabetici este mai mare. 

Cum este astăzi cercetarea în domeniu în țara noastră?

Este o mare lipsă de interes pentru cercetare. Noi suntem țara cu cel mai mic procent din PIB alocat cercetării. Avem 0,2%, când trebuia să fie de 10 ori mai mare ca să fie minim din cât ar trebui. În Olanda, este 11% din PIB-ul lor. La noi este practic inexistent. Singurul lucru care aduce plusvaloare într-o societate este cercetarea. Noi nu mai putem cerceta nici în domeniul medical, mai sunt doar unii apucați, așa cum suntem și noi, care stăm de dimineața până seara și facem mai mult cercetare clinică, valoroasă și ea, dar ar fi nevoie şi de o investiție pentru dotare, care să permită explorarea unor domenii care merită să fie explorate. 

Sunteți un mare promotor al recunoașterii descoperirii insulinei de către Nicolae Paulescu. Ce mai întreprindeți în acest sens?

Nicolae Paulescu, marele nostru savant, a descoperit, după cum se știe, insulina în 1921 și vom celebra peste un an și jumătate centenarul acestei descoperiri. Atunci va trebui să se tranșeze definitiv, pe bază de documente, cine a descoperit insulina. Sigur că răspunsul este unul singur: Nicolae Paulescu! Cu mențiunea că a făcut cercetarea în 1916. În octombrie-noiembrie și-a făcut planul, și-a început cercetările, care au fost efectuate metronomic. Ultimul experiment l-a făcut în decembrie: 15, 19, 29, 30, 31 decembrie 1916, 1 ianuarie 1917. M-a surprins că a reușit exact la timp, întrucât armata germană a ocupat Bucureștiul, iar porțile Fa­cultății de Medicină au fost închise și nu ar mai fi putut să studieze.

Acest om, care adusese de la Paris cele necesare pentru această descoperire, a făcut-o într-o manieră exemplară, cu resurse proprii. Își achiziționase toți reactivii necesari și a reușit să facă cea mai mare descoperire me­dicală din ultimul mileniu. Și fiind atât de mare descoperirea lui, avem dovezi că așa a fost, am fi o nație lipsită de demnitate să nu ne luptăm să fie recunoscută în cadru european, mai ales că numele de „insulină” a fost dat de belgianul Jean de Mayer cu 10 ani înainte de a fi descoperită. El a spus că, atunci când va fi aflat hormonul pancreatic antidiabetic, să poarte numele acesta, insulină. El parcă prevedea o problemă din viitor și dorea ca măcar numele in­venției să fie european... Numele a fost promovat și într-un tratat de fiziologie, dar și în 1922, când John J.R. Macleod a anunțat descoperirea insulinei. Cu alte cuvinte, ideea pe care aș dori să o lansez prin intermediul parlamentarilor noștri de la Bruxelles este să ducem la bun sfârșit acest proiect: „Insulina a fost descoperită în Europa, la București”. 

Aveți legături cu profesori din alte țări, cine vă susține demersul?

Doresc să iau legătura cu Universitatea Liberă din Bruxelles și să fac o corespondență cu ei pe această temă, să văd dacă mai trăiește cineva dintre descen­denții lui Mayer sau elevi de-ai lui cu care să colaborăm în acest proiect, care este unul legal și bine documentat. Noi avem datoria ca, în această stare de delăsare generală care există în cercetare și știință, să ne mobilizăm pentru a arăta că și la noi se pot face performanțe în știință. Sunt performanțe care trebuie promovate, chiar în ciuda unor români care încearcă să le nege. 

Cum este păstrată memoria lui Nicolae Paulescu?

Statuia lui Nicolae Paulescu de lângă Facultatea de Medicină din București, care fusese dezvelită în 2001, în prezența pre­șe­dintelui Federației Inter­na­ți­o­nale de Diabet, Sir George Alberti, și care se deteriorase din neglijența unora, va fi redată spa­țiului public, renovată, prin implicarea Primăriei Sectorului 5, la 31 august, data la care savantul român a publicat cea mai importantă lucrare a sa.

În cadrul Facultății de Medicină din București s-a organizat și un muzeu dedicat lui Nicolae Paulescu, ca urmare a înstrăinării casei memoriale de către membrii familiei: soția ultimului descendent, o chinezoaică, neavând o mare afinitate cu trecutul nostru, a vândut casa. Cu ajutorul rectorului Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, profesorul Ioanel Sinescu, am amplasat colecția la etajul 1, în spatele bibliotecii, iar cine dorește o poate vizita.

Trebuie să avem grijă ca pentru centenarul descoperirii insulinei să fim pregătiți măcar noi, cu eforturile personale, întrucât statul român este destul de neatent la ceea ce reprezintă rădăcinile acestei națiuni.