„Fiecare bolniță a fost importantă pentru obștea în care s-a dezvoltat”

Bolnițele mănăstirești, ca locuri de îngrijire trupească și sufletească, se regăsesc pomenite în anumite documente istorice. În Moldova, astfel de așezăminte au existat în câteva dintre marile mănăstiri, precum Putna, Neamț, Secu sau Dragomirna. Ce au însemnat însă aceste bolnițe pentru obștile monahale în care au fost organizate? Care a fost rolul lor în timpul epidemiilor și cum trebuie înțeleasă epoca în care au func­ționat? Despre toate acestea am discutat cu cercetătorul Sorin Grigoruță, de la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” al Academiei Române, filiala Iași, autorul unor studii legate de istoria asistenței medicale și a epidemiilor (ciumă, holeră).

În calitate de cercetător al istoriei asis­tenței medicale în Moldova, sunteți cel mai în măsură să ne lămuriți asupra unui lucru, încă de la bun început. Ce au fost bolnițele mănăstirești, de fapt: așezăminte sociale sau locuri de tratare a bolnavilor, așa cum le înțelegem azi?

Discuția privitoare la rolul bolnițelor mă­năstirești a angrenat, de-a lungul timpului, atât istorici ai Bisericii, cât și istorici ai medi­cinei sau istorici de artă, însă fără ca acest efort de cercetare și interpretare să poată oferi o „definiție” general acceptată, care să lă­murească fără putință de tăgadă care a fost rostul acestor așezăminte. Incertitudinea este determinată mai ales de numărul relativ mic al bolnițelor mănăstirești a căror existență să fie confirmată de mărturii documentare. În ceea ce mă privește, consider că bolnița mă­năstirească era destinată, în primul rând, călugărilor ajunși la o vârstă înaintată ori a­fec­tați de neputințe trupești. Alături de aceștia, în anumite situații, puteau beneficia de îngrijirea și de rugăciunile călugărului bolnicer și unii laici, în general persoane rămase fără sprijinul familiei sau care pășeau spre amurgul vieții, care alegeau, uneori, să-și închine restul zilelor lui Hristos.

Fiecare bolniță mănăstirească a fost impor­tantă pentru obștea în cadrul căreia s-a dezvoltat și, poate, pentru comunitatea restrânsă din preajma mănăstirii. Mi se pare utilă înțelegerea de ansamblu a epocii, a spiritului profund religios al oamenilor acelor vremuri, a modului în care ei percepeau boala și sufe­rința în general, a rolului jucat pe de o parte de familie, iar pe de altă parte de Biserică în întregul său, nu doar în cadrul restrâns al bolnițelor mănăstirești.

Unde și când au apărut primele bolnițe în Moldova?

Prima informație despre bolnițele mănăs­tirești din Moldova este legată de un eveniment tragic din istoria Mănăstirii Putna. La 8 martie 1536, mănăstirea a fost afectată de un puternic incendiu. Pe un Minei salvat din flăcări se află o însemnare în care un martor ocular descrie clădirile care au fost mistuite: „din voia lui Dumnezeu și pentru păcatele noastre, a ars Mănăstirea Putna foarte tare și au ars casele domnești, amândouă trapezele, și bucătăria, și bolnița [s. n.], și magazia”.

În zorii secolului următor, în anul 1602, aflăm în satul Dragomirești (astăzi Dragomirna) bisericuța cu hramurile „Sfântul Ioan Bogoslov, Sfântul Proroc Ilie și Dreptul Enoh”, despre care s-a afirmat că ar fi îndeplinit rolul de bisericuță bolniță. Alături de aceasta va fi ctitorită la scurt timp și biserica cea mare, cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh”, astfel că într-un document de la domnul Ștefan Tomșa, din 26 martie 1612, regăsim bisericuța bolniță sub denumirea „biserica cea mică”, hramul fiind însă același.

Bolnița Mănăstirii Neamț pare a fi anterioară anului 1735, când Varlaam, Episcopul Romanului, o restaurează. Spre finalul ace­luiași secol, bolnița a cunoscut o nouă refacere, datorată starețului Paisie Velicicovschi, cel care a acordat o importanță deosebită acestor așezăminte la toate mănăstirile păstorite de el în Moldova: Dragomirna, Secu și Neamț. În Așezămintele celor trei lăcașuri se precizează că „în mănăstire trebuie să fie neapărat orânduită bolniță pentru frații care cad în felurite boli, ca să aibă cei suferinzi mâncare și băutură aparte și la toată odihna căutare. Iar în ea un frate iscusit, care ar fi în stare să slujească bolnavilor cu înțelegere duhovnicească și încă, de s-ar găsi să cunoască măcar în parte iscusința doftoririi, acesta trebuie să fie pus de către egumen”.

Cum erau organizate?

Nu cred că putem vorbi de o regulă urmată cu precizie în ceea ce privește organizarea bolnițelor mănăstirești, constituirea și dimensiunile acestora depinzând, în bună măsură, de mărimea obștii monahale din respectiva mănăstire. În cadrul mai larg al complexului monahal, aceste așezăminte se conturau pornind de la câteva chilii, poate dispuse sub forma unei incinte, alături de care era construită uneori și o mică biserică în care să-și plece genunchii la rugăciune cei retrași la bolniță.

De ce cunoștințe medicale dispuneau călugării care se îngrijeau de suferinzi?

Fără a avea vreo pregătire medicală, călugării care îngrijeau de suferinzi, numiți îndeobște bolniceri, puteau contribui la ameliorarea stării sufletești și trupești a monahilor bătrâni și bolnavi prin puterea rugăciunii, printr-o dietă adecvată și folosind tratamente desprinse din ceea ce numim „medicina populară”: ceaiuri, decocturi, cataplasme, alifii etc.

Mănăstirile, locuri de izolare pentru bolnavii de ciumă

Ce rol au jucat bolnițele în epidemiile vremii, mai ales în cazul epidemiilor de ciumă, despre care ați și scris un volum?

În vremea epidemiilor de ciumă care au afectat spațiul românesc de la răsărit de Carpați, rolul bolnițelor mănăstirești în îngrijirea celor loviți de epidemie trebuie să fi fost mai curând limitat. Într-adevăr, unele așe­zăminte monahale din preajma Iașilor (Hlincea, Cetățuia, Galata) au fost folosite pentru a-i izola acolo pe cei molipsiți sau suspectați de molipsire, însă aceste mănăstiri nu au fost alese pentru eventuala existență a unei bolnițe, ci pentru că erau situate în afara orașului, în zone mai înalte, cu aer mai curat, fapt ce contribuia, potrivit credințelor din epocă, încă tributare teoriilor miasmatice, la împiedicarea răspândirii ciumei. De asemenea, în jurul acestor mănăstiri, în interiorul zidurilor sau în afara acestora, exista suficient spațiu pentru construirea de colibe menite a-i adăposti pe cei scoși spre izolare.

Ce au însemnat bolnițele în evoluția și modernizarea asistenței medicale în Moldova, până în secolul al 18-lea, când la Iași s-a înființat Spitalul „Sfântul Spiridon“?

Aici o nuanțare se impune. Am vorbit până acum despre bolnițele mănăstirești, însă aș aminti că pe la 1619-1620, în Moldova, avem atestate și două bolnițe care, deși aflate în strânsă legătură cu două lăcașuri de cult, ar putea fi numite „laice”, fiindcă destinația lor era să-i îngrijească „pe cei săraci și nepu­tin­cioși, și șchiopi, și orbi și alții carii vor mai fi”. Cel dintâi dintre aceste două așezăminte, „șpitalul”, ctitorit de Mitropolitul Anastasie Crimca în „mijlocul târgului” Suceava, urma să funcționeze din niște venituri ale Mănăstirii Dragomirna, pe când cel de-al doilea, bolnița întemeiată la Mănăstirea Golia „pentru săracii calici” și înzestrată de Maria, soția răposatului postelnic Chiriță Paleologul, era făcută „la sfânta mănăstire” și avea să fie administrată de către reprezentanții acesteia.

Așadar, cred că cele două bolnițe „laice”, din Suceava și Iași, menite a-i adăposti și îngriji pe cei bătrâni, săraci și suferinzi, se apropie de statutul așezămintelor spitalicești din Europa vremii, cu rezerva că îngrijirea trebuie în­țeleasă tot în spiritul epocii, atunci când o dietă adecvată, asigurată în încăperi curate, luminate și aerisite, însoțită de sprijinul duhovnicesc, era considerată esențială în redobândirea sănătății. Aceste mici așezăminte au deschis oarecum o cale, care avea să capete contur doar peste mai bine de un secol, odată cu întemeierea Spitalului „Sfântul Spiridon”.

Primele așezăminte laice de îngrijire ­a bolnavilor

Și primele spitale, ca și bolnițele, s-au ­construit tot pe lângă biserici sau mănăstiri sau din grija acestora. Au existat, în secolul al 19-lea, și spitale temporare, la vreme de război, cum au fost cele de la mănăstirile Hlincea și Galata. Când au început spitalele din Moldova să aibă un caracter preponderent laic?

Într-adevăr, după cum am putut observa și în cazul celor dintâi așezăminte cu caracter spitalicesc din Moldova, cele de la Suceava și din Iași, ele au fost întemeiate pe lângă mănăstiri sau au fost administrate prin grija acestora, însă rostul lor era de a găzdui și îngriji îndeosebi locuitorii vulnerabili ai celor două orașe. În ceea ce privește Spitalul „Sfântul Spiridon”, trebuie spus că, deși a fost ctitorit pe lângă mănăstirea cu același nume, a fost pus dintru început sub purtarea de grijă a unei epitropii alcătuite din membri ai breslei negustorilor. Aceștia țineau evidența veniturilor și cheltuielilor, ce urma a fi controlată anual de o comisie alcătuită din mari boieri. Din documentele din perioada de început a spitalului se observă că rosturile așeză­mântului ieșean s-au apropiat mai mult de cele ale unui azil, menit să adăpostească bolnavii străini și săraci, ce nu puteau primi sprijin din partea familiei, această etapă fiind parcursă și de cel dintâi spital românesc extracarpatic, Colțea. Cu toate acestea, spitalul ieșean avea să devină foarte curând mai mult decât un loc de adăpost, fiind un loc de vindecare, în cadrul căruia „meșteșugul doftoresc” și reazemul duhovnicesc își dădeau mâna întru „căutarea și cercetarea” celor suferinzi.

Cât despre spitalele militare la care faceți referire, în fapt spitale ale armatelor ruse din perioada în care Moldova și Țara Românească s-au aflat sub ocupație militară rusă (1828-1834), acestea au fost organizate în multe locuri din cuprinsul țării, în case particulare, hanuri sau mănăstiri. În cazul Iașilor, alegerea mănăstirilor amintite de dumneavoastră s-a făcut din aceleași considerente precum cele menționate în cazul epidemiilor de ciumă: situarea în afara orașului, existența unor incinte spațioase, acces la surse de apă etc. Iar dacă tot am amintit de acest necruțător flagel, trebuie menționat că tocmai mișcările de trupe ruse, soldați cantonați în Țările Române, or soldații bolnavi îngrijiți aici au reprezentat unul dintre principalii factori ai răspândirii ciumei la nordul Dunării.

Cum au influențat Regulamentele Organice modul de organizare a asistenței medicale în Țările Române?

Regulamentele Organice aduc, într-adevăr, o serie întreagă de precizări cu privire la organizarea asistenței medicale în Țările Române, fie că ne referim la reglementarea modului de funcționare a „Caselor obștești”, de interes aici fiind Casa doftorilor și Spitalul „Sfântul Spiridon”, ori avem în vedere aspectele ce țin de organizarea carantinelor. Însă nu m-aș opri doar la prevederile Regulamentului Organic, ci aș aminti și de transformările care au avut loc atât în anii premergători, cât și în cei care au urmat după elaborarea și aprobarea acestuia. Vorbim de o perioadă în care o serie întreagă de schimbări, de evoluții ce au avut menirea de a pune în mai bună rânduială activitatea medicilor și a întreg personalului medical (chirurgi, farmaciști, moașe). Privind ima­ginea în ansamblul său, putem observa o evoluție ce își găsește punctul de pornire în strategiile și obiectivele care au însoțit lupta împotriva ciumei, evoluție ce a determinat, treptat, schimbarea paradigmei privitoa­re la îngrijirea sănătății locuitorilor, făcându-se trecerea de la adoptarea de măsuri urgente la conturarea unor politici publice privitoare la igienă, salubritate și îngrijire medicală.

Citește și: Ciuma, „afecțiunea epidemică” ce a marcat profund veacul al XVIII-lea