Ciuma, „afecțiunea epidemică” ce a marcat profund veacul al XVIII-lea

Epidemii importante au marcat veacurile XVIII-XIX, făcând ravagii în rândul populației, în lipsa spitalelor despre care, în spațiul românesc, putem vorbi abia din secolul al XVIII-lea. Cum erau gestionate acestea? Ce măsuri puteau lua autoritățile vremii și cum a evoluat asistența medicală în epocă? Am încercat să aflăm răspunsuri împreună cu cercetătorul Sorin Grigoruță, de la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” al Academiei Române filiala Iași, autorul volumului „Epidemiile de ciumă în Moldova la începutul secolului al XIX-lea - studiu și documente”.

Cum percepeau trăitorii secolelor XVIII-XIX bolile, în general, și îmbolnăvirile în masă, pe care azi le numim epidemii?

Din documentele și lucrările parcurse de mine, aș putea spune că, pe parcursul veacului al ­XVIII-lea și la începutul secolului următor, boala era înțeleasă, de cele mai multe ori, ca o avertizare din partea Divinității, exprimată prin suferință trupească, pentru o viață în care prea mulți pași erau alături față de calea cea dreaptă. În același timp, după cum mărturisesc sugestive formulări din documentele vremii, am putea vedea boala și ca un bun prilej pentru mărturisirea și încercarea de îndreptare a gre­șelilor săvârșite: „Am văzut boala mea și mi-am adus aminte de moarte și am adus duhovnic...”. Vorbim, așadar, de acel moment din care creștinul se gândește mai întâi la sufletul său, la salvarea acestuia, conștient fiind că trupul, ca toate cele lumești, este trecător. Pe de altă parte, afectat de nepu­tința trupului, având la îndemână doar sprijinul familiei și ceea ce a însemnat medicina populară, bolnavul realizează că, dacă pentru suferința sa există speranță de îndreptare, aceasta nu poate fi obținută decât prin mijlocirea lui Dumnezeu. Cu atât mai mult izbucnirea unor epidemii, îndeosebi de ciumă, era considerată o sancțiune din partea lui Dumnezeu, de această dată colectivă, pentru numeroasele păcate ale oamenilor, așa cum mărturisesc, din nou, documentele vremii: „Pentru mul­țimea păcatelor noastre au venit asupra noastră dumnezeiasca pedeapsă cu boala ciumei”. Aspectul de pedeapsă divină al bolii este sugerat, în întreg spațiul european, de asemănarea ciumei cu o ploaie de săgeți ce se abate asupra oamenirii, fapt ce avea să ducă la dezvoltarea unor culte pentru sfinți protectori, precum Sfântul Sebastian, osândit la moarte prin săgetare. În documentele parcurse până acum am identificat o astfel de mărturie și pentru spațiul românesc, un document în care ciuma este asemuită cu un nemilos arcaș care avea îngrămădite în tolba sa „săgețile cele omorâtoare”. Cât despre sfinți protectori, în Țările Române erau cunoscuți ca grabnici ajutători la vreme de ciumă îndeosebi Sfântul Visarion și Sfântul Haralambie. Alteori, în zonele afectate de epidemie erau aduse icoane făcătoare de minuni, precum icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Floreşti, fiind atestate și procesiuni cu moaștele Cuvioasei Parascheva de la Iași.

Care au fost bolile care au cauzat cele mai extinse epidemii în aceste secole?

În Moldova veacului al XVIII-lea, suferințele contagioase care puteau provoca și puseuri ­epidemice sunt de cele mai multe ori asimilate cu ciuma, „boala lipicioasă” atestată cu frecvența cea mai mare în tot acest interval. Însă ciuma nu a fost singura molimă care a afectat populația. S-au păstrat mărturii și despre alte afec­țiuni ce se transmiteau de la om la om, precum vărsatul (variola), dizenteria, frigurile (paludismul), troahna (gripa). Unele dintre aceste flageluri, în special frigurile și variola, au afectat mai toată ­Europa pe parcursul secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, fapt ce ne duce cu gândul la prezența lor și în spațiul de la răsărit de Carpați. Cu toate acestea, ciuma a fost afecțiunea epidemică ce pare să fi marcat cel mai profund viața oamenilor acelor vremuri. Începând cu deceniul patru al secolului al XIX-lea, și această parte de lume avea să cunoască un nou flagel: holera, cunoscută și sub denumirea de holera asiatică, fiindcă în sudul Asiei își avea originile această boală încă străină europenilor. Într-un interval de nici trei decenii, trei valuri epidemice vor lovi Țările Române (1831, 1848, 1853). Având factori de apariție și propagare diferiți de cei ai ciumei, holera s-a răspândit fără a ține seama de carantine, cordoane sanitare și de nici una dintre măsurile antiepidemice cunoscute până atunci.

Dar care erau cauzele apa­riției bolilor contagioase?

Cred că putem vorbi, în primul rând, despre o serie de factori generali, care puteau contribui la răspândirea afecțiunilor contagioase. Mulți dintre locuitorii spațiului românesc extracarpatic, îndeosebi cei din păturile sociale inferioare, trăiau în locuințe aglomerate și nu tot timpul salubre, expuși la factorii de mediu și, adeseori, la perioade de foamete. În ceea ce privește ciuma, devenită endemică în Imperiul Otoman din cauza aglomerărilor urbane, a lipsei măsurilor de salubritate și a fatalismului locuitorilor, ea era ușor adusă la nordul Dunării, pe mare sau pe uscat, prin intermediul soldaților sau negustorilor otomani, dar mai ales prin intermediul soldaților ruși cantonați în Țările Române sau care doar tranzitau acest teritoriu. Se poate lesne observa că perioadele în care spațiul românesc a fost afectat de confruntările ruso-otomane coincid, de cele mai multe ori, cu răbufniri epidemice ale ciumei, fapt ce se poate verifica și în cazul primelor epidemii de holeră care au lovit Moldova și Țara Românească.

La ce măsuri antiepidemice recurgeau autoritățile acelor timpuri și care erau măsurile individuale de pro­tecție, dacă putem spune așa?

Vreme de secole, fie că au văzut ciuma drept o maladie transmisă prin aer sau, mai apoi, una contagioasă, pentru locuitorii Țărilor Române fuga de epidemie a fost cel mai simplu și sigur mijloc de scăpare. Nu s-au sfiit să plece grabnic din calea flagelului nici domni, nici boieri, fie ei mari sau mici, nici înalte fețe bisericești, nici unii dintre medicii vremii. Cu timpul, autoritățile au observat rolul factorului uman în răspândirea ciumei, încercând să găsească soluții de combatere. Drept urmare, pe baza unor constatări empirice și urmând practici cu rezultate confirmate în Apusul Europei, medicii şi factorii de putere au încercat să combată maladia, printre măsurile adoptate pentru limitarea efectelor regăsindu-se: izolarea celor bolnavi în propriile case, apoi scoaterea lor şi a celor morţi în afara localităţilor, spălarea și afumarea tuturor caselor ai căror locuitori fuseseră afectați de ciumă, în unele situații ajungându-se chiar la distrugerea caselor, parțială (înlăturarea acoperișului, scoaterea ușilor și ferestrelor) sau totală, aerisirea tuturor lucrurilor de prin case și, nu în ultimul rând, stabilirea punctelor carantinale.

Bărbierii, primii „medici” 

Cine erau medicii vremii?

Când vorbim de asistență medicală, mai ales până la înfiin­țarea Spitalului „Sfântul Spiridon” din Iași, nu trebuie să ne gândim neapărat la medici, cât mai curând la alte categorii de „vindecători”, înzestrați cu însușiri terapeutice sau educați în acest scop: bărbieri, chirurgi, farmaciști. Bărbierii au reprezentat o prezență constantă în peisajul ­urban, începând din secolul al XVII-lea. Deși erau simpli meșteșugari, care se îndeletniceau cu tunsul părului și bărbieritul, unii dintre ei au avut și atribuții terapeutice, practicând ceea ce cu indulgență putem numi „mica chirurgie”, ajutându-și semenii prin „lăsarea de sânge” și îngrijirea rănilor. O evoluție calitativă poate fi surprinsă odată cu atestarea tot mai frecventă în spațiul românesc a chirurgilor, însă abia de la mijlocul veacului al XVIII-lea și mai cu seamă după înființarea spitalului de pe lângă Mănăstirea „Sfântul Spiridon”. Cu o expe­riență mai bogată decât a bărbierilor, dobândită de multe ori în anii petrecuți alături de un chirurg experimentat sau ca urmare a studiilor în cadrul vreunei uni­versități europene, chirurgii preiau treptat din atribuțiile bărbierilor, cele două categorii de „tămăduitori” coexistând totuși vreme îndelungată.

De un cu totul alt statut s-au bucurat medicii. Absolvenți ai cursurilor facultăților de medicină din cadrul universităților europene, medicii au început să fie întâlniți în Moldova în număr tot mai mare de la jumătatea veacului al XVIII-lea. Până atunci ei au fost prezențe constante în suita domnilor Moldovei, de cele mai multe ori însă împărtășind destinul patronilor lor, neputând vorbi astfel de o continuitate în activitatea lor medicală pe tărâm românesc. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, mulți dintre acești medici sunt întâlniți frecvent în anturajul Curții domnești, fiind apreciați pentru pregătirea lor profesională și intelectuală superioară. Treptat, rolul acestor medici domnești sporește în cadrul societății, în sarcina lor revenind supravegherea întregii activități medicale din principat. Până spre jumătatea secolului al XIX-lea, majoritatea covârși­toare a medicilor atestați în Moldova, fie că vorbim de cei de pe lângă Curtea domnească sau de cei de la Spitalul „Sfântul Spiridon”, sunt străini de aceste meleaguri. Veacul al XVIII-lea este caracterizat de predominarea medicilor greci; de la începutul secolului al XIX-lea lor li se vor alătura tot mai mulți medici francezi, germani, iar de prin deceniul trei al veacului a XIX-lea întâlnim și primii medici români. Spitalul „Sfântul Spiridon”, gândit pentru „hrana și odihna săracilor și a mulți bolnavi și neputincioși” 

Care a fost contextul care a făcut posibilă apariția Spitalului „Sfântul Spiridon”, la Iași?

După cum bine se știe, actul fondator al spitalului, din 1 ianuarie 1757, a fost dat de domnul Constantin Cehan Racoviță. Un act de binefacere, un gest de miluire, asemenea altor astfel de gesturi ale domnilor de odinioară, dar totuși diferit. Pe bună dreptate, ne putem întreba ce l-a determinat pe domnul Moldovei să plănuiască, în a doua sa domnie pe tronul Moldovei, ridicarea la Iași a unui așezământ pentru îngrijirea celor suferinzi? Gestul său e analizat de istorici, fiind înțeles într-o dublă perspectivă: una emo­țională, strâns legată de viața familială a domnului, și una insti­tuțională, socială. Cea dintâi pune în legătură întemeierea spitalului cu un moment nefericit din viața domnului, petrecut la începutul anului 1753, când soția sa, Sultana, a decedat, în urma unei suferințe trupești mai îndelungate, greșit diagnosticată și tratată necorespunzător de doctorul domnului, Giuseppe Antonio Pisani. Pentru cea de-a doua interpretare a actului ctitoricesc găsim argumente în chiar documentul din 1 ianuarie 1757, în care domnul mărturisește că decizia înființării spitalului a fost luată și ca urmare a discuțiilor purtate cu conducătorii Bisericii și cu marii boieri, reprezentanții elitei conștien­ti­zând lipsa unui astfel de așe­ză­mânt, mai cu seamă într-un oraș precum Iașii, reședință domnească și important centru negustoresc. Tocmai de aceea, domnul a socotit necesară întemeierea unui spital, în care să fie asigurate „hrana și odihna săracilor și a mulți bolnavi și nepu­tincioși”, grupul social poate cel mai vulnerabil din ansamblul populației Moldovei. Modelul îl va fi găsit Constantin Racoviță în Țara Românească, în timpul primei sale domnii în scaunul de la București, acolo unde Spitalul Colțea ființa deja de mai bine de jumătate de veac, iar spitalul de pe lângă Mănăstirea „Sfântul Pantelimon” tocmai fusese finalizat, ca urmare a eforturilor domnului Grigore al II-lea Ghica.

Ce rol a avut acest spital în modernizarea și profesionalizarea conceptului de asistență medicală?

Parcurgând documentele din cea de-a doua jumătate a veacului al XVIII-lea privitoare la spital vedem că personalul medical a sporit de la an la an, înzestrarea așezământului ieșean cunoscând îmbunătățiri. Încă de pe la 1760, Ioan Theodor Callimachi dăruia spitalului o cutie cu intrumente chirurgicale, frumos numită în limbajul epocii: „Săcriiu cu toate cele trebuincioasă hieră de gerah”. O racordare imediată la descoperirile și evoluțiile medicale din epocă o dovedesc și cele două „mașinării” pe care le găsim enumerate între alte achiziții ale spitalului la începutul secolului al XIX-lea: „machina de electrismos” și „machina de galbanismos”, ceea ce ar dovedi utilizarea electroterapiei în spitalul ieșean la doar câțiva ani de la experimentele lui Luigi Galvani și la câteva decenii de la începuturile utilizării electri­cității în medicină. De asemenea, din dorința de a oferi pacienților internați în spital condiții de îngrijire cât mai bune, atât medicii vremii, cât și epitropii Spiridoniei au încercat constant să păstreze în bună rânduială clădirile spitalului și să sporească numărul de paturi, de la un moment dat existând o distincție clară între saloanele destinate bolnavilor cronici și cele pentru cei care sufereau de afecțiuni externe.

De prin deceniul patru al secolului al XIX-lea, medicii semnalau necesitatea mutării spitalului, a cărui funcționare în mijlocul orașului se putea dovedi vătămătoare pacienților internați. În acest sens, unii dintre medicii ieșeni au întreprins o serie de călătorii de documentare în Europa Occidentală, cu scopul strângerii de informații în vederea proiectării și construirii noului așeză­mânt spitalicesc la Iași, zonele vizate fiind pe dealul Copoului sau în apropierea Mănăstirii Galata. Pe baza acestor mărturii, pot spune că, într-adevăr, rolul Spitalului „Sfântul Spiridon” în profesionalizarea conceptului de asistență medicală a fost deosebit de important, cu mențiunea că atât ideea de „profesionalizare”, cât și cea de „asistență medicală” trebuie înțelese în contextul ­locului și al vremurilor.

Citește și: „Fiecare bolniță a fost importantă pentru obștea în care s-a dezvoltat”