Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu „Din acest dialog am învăţat să înţeleg mai mult ce înseamnă identitatea mea ortodoxă“

„Din acest dialog am învăţat să înţeleg mai mult ce înseamnă identitatea mea ortodoxă“

Un articol de: Raluca Brodner - 03 Apr, 2009

„Unitatea nu se poate realiza prin compromisuri, prin renunţarea la identitatea creştină.“ „Responsabilitatea noastră este să motivăm Bisericile să intre în dialog.“ „Biserica Ortodoxă Română este, în general, recunoscută ca fiind Biserica ce a păstrat cel mai bine Tradiţia originară, creştină, complet, fără întrerupere.“ Un interviu cu pr. prof dr. Viorel Ioniţă, de la Facultatea de Teologie „Justinian Patriarhul“ din Capitală, director al Comisiei „Biserici în dialog“ din cadrul Conferinţei Bisericilor Europene (CEC), o organizaţie internaţională, fondată în anul 1959, care cuprinde 126 de Biserici ortodoxe, protestante, anglicane şi vechi-catolice şi 43 de asociaţii creştine partenere.

Să începem cu începutul, pe înţelesul tuturor, ce înseamnă ecumenism?

Ecumenism vine de la cuvântul grecesc „ikos“, casă, şi se ştie că, încă din primul mileniu, cuvântul „ecumenic“ înseamnă „toată lumea locuită“. În secolul al XX-lea, prin ecumenism, respectiv prin mişcarea ecumenică, se înţelege încercarea Bisericilor de a se apropia unele de altele. Dacă până la începutul secolului al XX-lea sau chiar şi pe parcursul secolului al XX-lea, bisericile erau adeseori într-o stare conflictuală, chiar unele faţă de altele, sau nu se recunoşteau unele faţă de altele, pe parcursul acestui secol, mai ales din experienţa în domeniul misiunilor creştine, s-a ajuns la conştiinţa că, dacă mărturisesc pe Acelaşi, pe Unul singur Mântuitor Iisus Hristos, dacă folosesc Scriptura cea una, Bisericile ar trebui să nu se mai excludă, să nu mai lupte una împotriva alteia, ci să încerce să se apropie. Ar trebui să adăugăm la aceasta şi faptul că Bisericile au descoperit însemnătatea rugăciunii Mântuitorului ca toţi să fie una. Mântuitorul nu numai că S-a rugat, dar ne-a dat un mandat tuturor creştinilor - acela de a fi uniţi, şi tot în Sfânta Scriptură găsim imaginea atât de frumoasă, pe care ne-o pune înainte Sfântul Apostol Pavel, că toţi cei care cred în Iisus Hristos sunt membre, mădulare ale trupului tainic, iar capul acestui trup este Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos. Deci, conştiinţa unităţii vine din această perspectivă. Aş vrea să precizez, însă, că prin termenul „ecumenism“ sau chiar şi prin expresia „mişcare ecumenică“, în ultimele decenii, au fost înţelese o serie de acţiuni, o serie de luări de atitudini şi luări de poziţie, care sunt departe de ceea ce am putea înţelege noi, în calitate de ortodocşi, din punct de vedere ecumenic.

„Nu putem fi împreună cu oameni care mărturisesc, în fond, o altă credinţă“

Care este mesajul nostru, al creştini ortodocşilor, cu privire la ecumenism şi mişcarea ecumenică, în cadrul Conferinţei Bisericilor Europene?

Noi, în calitate de creştini ortodocşi, dacă vorbim despre mişcarea ecumenică, atunci înţelegem dorinţa noastră şi mandatul Bisericii Ortodoxe de a se preocupa, de a nu fi indiferentă la ideea de unitate a tuturor creştinilor, unitate care însă nu se poate realiza cu orice preţ, unitate care nu se poate realiza prin compromisuri, unitate care nu se poate realiza prin renunţarea la identitatea creştină.

Ce înţelegeţi prin compromisuri?

Compromisuri ar însemna să renunţăm la unele aspecte ale învăţăturii creştine. Realitatea este că bisericile de astăzi (mă rog, le numim „biserici“ cu oarecare îngăduinţă), foarte multe dintre ele nu sunt biserici; sunt foarte multe grupări - mă refer mai ales la cele din Statele Unite - care sunt foarte noi. Dacă le-am avea pe toate acestea în vedere, aşa-zise biserici, ar fi peste o mie, chiar mai multe. Dar să rămânem doar la bisericile istorice, unde chiar şi aici sunt unele dificultăţi, cum ar fi Biserica romano-catolică, Bisericile luterane, Bisericile reformate, calviniste, Biserica anglicană. Pe de altă parte, la celelalte biserici sunt dificultăţi şi mai mari, în sensul că, din punct de vedere ortodox, aceste biserici s-au îndepărtat într-o formă sau alta de învăţătura cea dreaptă, au introdus inovaţia în credinţa lor.

Daţi exemple, vă rog, de câteva astfel de inovaţii.

Cele mai frecvente se referă la felul în care este văzută, tratată şi interpretată Sfânta Scriptură, apoi felul cum este tratată, înţeleasă şi respectată Sfânta Tradiţie - două canale importante prin care ni se transmite nouă Adevărul. Mai precis, în aceste aşa-zise biserici s-au introdus tot felul de practici. Se cunoaşte faptul că Bisericile ortodoxe au dificultăţi în ce priveşte recunoaşterea cuplurilor homosexuale sau hirotonirea femeilor ş.a.m.d. Acestea înseamnă, din punct de vedere ortodox, îndepărtarea de credinţa cea adevărată, aşa cum a fost înţeleasă, văzută şi trăită în primul mileniu creştin.

„Deschiderea este şansa“

Ca membră în cadrul Conferinţei Bisericilor Europene, înţelegem că deschiderea Bisericii Ortodoxe se limitează doar la arta dialogului.

Neapărat. Deschiderea este şansa. Observ că românii pot umbla, pot învăţa, pot asimila, au o deschidere mai largă şi atunci pot să-şi aprecieze mai bine propria identitate, propria poziţie. Eu îmi permit să spun că, după anii pe care i-am trăit în străinătate, venind de atâtea ori în contact cu credincioşi de altă tradiţie decât cei ortodocşi, acest lucru m-a ajutat să devin un mai bun ortodox decât dacă nu aş fi avut această şansă de confruntare. Din această confruntare cu ceilalţi am învăţat să înţeleg, să valorific mai mult ce înseamnă identitatea mea ortodoxă, ce înseamnă identitatea mea de român. Şi, de exemplu, eu, dar şi copiii noştri, nu numai că nu ne jenăm că suntem români, ci suntem mândri. Aceasta este identitatea noastră şi cu asta ne prezentăm acolo.

„Deschiderea este şansa“, aţi spus părinte profesor. Totuşi, sunt unele voci mai reţinute care v-ar contrazice. Ce le răspundeţi?

Aceşti oameni care nu vor să „trădeze“ Ortodoxia au dreptate. Să fie încredinţaţi că cei care sunt angajaţi în această deschidere sunt preocupaţi să nu trădeze cu nimic identitatea ortodoxă. Eu le dau dreptate să spună că nu trebuie ştirbită cu nimic credinţa ortodoxă şi trebuie să fie siguri că, angajându-ne în dialog cu alte biserici, purtăm numai un dialog cu ei şi nu trădăm cu nimic credinţa ortodoxă.

Ce ne facem cu românul ortodox plecat la muncă în străinătate, din cauza sărăciei, aşadar, nevoit să se deschidă Occidentului?

Din nefericire, multe sute de mii de români au plecat din ţară, în primul rând, fără să ştie un cuvânt din limba ţării respective. Eu vorbeam curent cel puţin o limbă când am plecat acolo. Şi acesta este şi cazul tinerilor care sunt în aceeaşi categorie. Or, sunt mulţi români care au plecat la muncă şi pe care i-am cunoscut (am slujit la multe parohii din străinătate), iar după câţiva ani petrecuţi acolo nu prea ştiau limba, ori acesta este unul dintre cele mai mari handicapuri. Nu ştiu nimic despre ţara respectivă, nici nu se prea interesează unii dintre ei, pentru că, săracii, sunt foarte ocupaţi cu munca lor! Am cunoscut români care au stat mai mulţi ani la Roma şi care nu au văzut niciodată Capela Sixtină, deşi mergeau zilnic în Roma, la muncă, dar nu aveau timp, nu ştiau.

Al doilea pas dificil pe care îl fac e faptul că se angajează, aproape în exclusivitate, în domeniul privat sau semiprivat, în condiţii pe care ei nu le cunosc. Probabil că în acest sens trebuie ajutaţi, trebuie o campanie mai insistentă, să li se spună şi să li se explice la ce se expun. Sper că această epocă se va consuma rapid. Cu tot respectul, mulţi dintre cei care au angajat români, şi nu numai, au făcut o mare ilegalitate, nu pentru faptul că i-au angajat, ci pentru felul cum i-au angajat, pentru felul cum i-au tratat şi plătit. Sunt români care lucrează de 10-15 ani şi încă nu au situaţia clarificată din cauza acestor mici patroni. Mulţi dintre românii care nu au asigurate obligaţiile sociale riscă să nu aibă o pensie. Am în minte multe exemple. Nu vreau să condamn toată lumea, au fost şi oameni de bună credinţă, care i-au tratat omeneşte.

Aceste lucruri sunt mari urgenţe şi trebuie neapărat stopate, chiar dacă unora dintre români li s-ar părea că ar fi afectaţi cumva, ei trebuie să înţeleagă că acest stil de lucru este medieval, nu mai merge. Trebuie să existe formalităţi.

Biserici în dialog

Care este misiunea Conferinţei Bisericilor Europene (CEC)?

Responsabilitatea noastră este să motivăm Bisericile să intre în dialog. Dacă ar fi cazul să ne implicăm direct într-o situaţie concretă, în acel moment noi venim în conflict cu instituţiile locale, care au, direct sau indirect, responsabilitatea respectivă. Ceea ce putem face noi (n.r. - CEC), şi facem, este să mediem dialogul, să-l promovăm, dar şi să mijlocim fonduri pentru anumite proiecte. Întâi de toate trebuie să faci aceste instituţii (primării, biserici etc.) să înţeleagă că nu vrem decât să-i ajutăm. Concret, cu privire la românii din Italia, dacă ar fi să ne amestecăm direct în oraşul Torino, spre exemplu, am veni în conflict nu numai cu Biserica, aşa că ceea ce putem face noi este să atragem atenţia frumos, să rugăm bisericile din Italia să ajute, să atragem atenţia, până la nivel european, instituţiilor europene asupra acestui lucru.

Daţi câteva astfel de exemple, în urma cărora situaţia românilor din străinătate s-a ameliorat.

Un exemplu ar fi cel referitor la politica emigraţiei în Europa. Statele din Europa au, chiar şi la ora actuală, concepte diferite şi, astfel, au luat măsuri diferite cu privire la emigraţie. De exemplu, este în bună parte contribuţia Bisericilor de a se insista ca un emigrant, care pleacă numai pentru o viaţă mai bună şi este corect intenţionat, să nu fie tratat automat ca un criminal. Spun asta pentru că există o astfel de tendinţă - mulţi români nevinovaţi din Italia au fost trataţi, expuşi, batjocoriţi, chiar bătuţi, pentru simplul fapt că erau români şi emigranţi. A fi emigrant (faptul în sine) nu este o crimă, dimpotrivă, este un statut care trebuie respectat. Apoi, Bisericile, chiar dacă într-o manieră modestă, au primit fonduri prin care să poată dezvolta proiecte. Aceste proiecte sunt menite să creeze structuri, posibilităţi, inclusiv locuri de muncă.

Mărturie de credinţă şi şansa de a face bine

Care este scopul prezenţei noastre în cadrul CEC?

Am fost insistent invitaţi să fim acolo. Ceilalţi membri au dorit prezenţa noastră. Dacă toate Bisericile ortodoxe ar părăsi Conferinţa Bisericilor Europene, această organizaţie nu ar mai putea exista ca atare, nu ar mai avea profilul acesta.

În al doilea rând, Bisericile au considerat că e bine să fie acolo ca să depună mărturie de credinţa lor şi ca să aibă şansa de a discuta posibile proiecte comune, proiecte practice. Sunt lucruri care ne interesează, iar dacă nu suntem prezenţi acolo, se discută fără noi, se iau hotărâri fără noi.

Ce discuţii, hotărâri s-au luat în cadrul organizaţiei europene şi au avut efecte şi la noi în ţară?

Au fost foarte multe proiecte cu efect concret, cum ar fi cele de întrajutorare sau cele privind mediul înconjurător, relaţiile majoritar-minoritar, proiecte pe educaţie etc. Acestea sunt doar câteva care îmi vin în minte.

Despre locul Bisericii Ortodoxe Române în cadrul organizaţiei europene ce puteţi puncta?

Biserica Ortodoxă Română (BOR) este în centrul atenţiei, pentru că, în general, este recunoscută ca fiind biserica care a păstrat cel mai bine Tradiţia originară, creştină, complet, fără întrerupere. Majoritatea celorlalte Biserici a apărut târziu în istorie. BOR este una dintre puţinele biserici care vine de la Mântuitorul Hristos, direct, până astăzi. Tocmai prin mişcarea ecumenică, BOR a fost tot mai mult apreciată, şi este apreciată, şi luată drept un punct de reper.

„Dacă faci politică, nu mai poţi rămâne acolo“

Pe ce coordonate se plasează organizaţia europeană din care faceţi parte şi o altă organizaţie, cu impact la nivel internaţional, Consiliul Mondial al Bisericilor?

Conferinţa Bisericilor Europene este o instituţie de sine stătătoare. Dacă v-aţi referit la Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB), se poate face o paralelă, cu mare precauţie, cu lumea politică. Consiliul ecumenic sau Consiliul Mondial al Bisericilor se poate asemăna, repet, cu mari limite, cu Organizaţia Naţiunilor Unite. Iar Conferinţa Bisericilor Europene se poate asemăna, tot aşa păstrând proporţiile, cu Uniunea Europeană, sau, mai precis, cu Consiliul Europei. E mult mai bună cea din urmă asemănare, pentru că noi nu ne ocupăm numai cu Uniunea Europeană, ci cu întreaga Europă, cu toate ţările care fac parte în mod tradiţional din Europa. Noi definim Europa din Islanda până la Ural şi de la Capul Nord până la Malta, de exemplu.

Există o bază minimă liturgică, dogmatică între aceste organizaţii internaţionale?

Baza nu este de ordin liturgic, este de ordin creştin, nici măcar dogmatic. Baza este că membrii din Conferinţa Bisericilor Europene trebuie să recunoască pe Mântuitorul Iisus Hristos şi Sfânta Treime. Astăzi, sunt biserici care nu pot face parte din organizaţia noastră, pentru că nu recunosc această bază minimă. Bisericile nu sunt unite, fiecare Biserică îşi păstrează individualitatea ei. Biserica Ortodoxă, dacă este membră în Conferinţa Bisericilor Europene, nu înseamnă că recunoaşte o altă Biserică.

Cât de precaută trebuie să fie paralela de care aminteaţi anterior, când vine vorba de cele două organizaţii internaţionale şi sfera politicului?

Cele două organizaţii se aseamănă şi nu există nici un fel de imixtiune politică, pentru că amândouă sunt cel mult NGO-s (din engl., organizaţii nonguvernamentale) şi cel mult recunoscute ca atare, şi care nici nu au dreptul să facă politică, dar ele pot lucra împreună cu politicul, îl pot contacta, pot face apel la politic. Este bine să precizăm că aceste organizaţii nu sunt influenţate de lumea politică, aşa cum s-a crezut, decât cel mult indirect, şi nu fac politică. Dacă faci politică, nu mai poţi rămâne acolo.

Cum vedeţi, pe viitor, dimensiunea religioasă, în general, şi cea ortodoxă, în special, în context european, chiar internaţional?

Factorul religios nu trebuie niciodată să intre în concurenţă cu factorul politic. Factorul religios trebuie să-şi păstreze întotdeauna identitatea şi specificul lui. Probabil că vor fi momente când factorul religios va trebui să aibă rol de corector. Are sarcina şi voia să atragă atenţia politicului, dacă acesta ar putea să ia atitudini care ar fi chiar contradictorii chiar cu viziunea creştină. Consider şi sper că factorul religios şi inclusiv prezenţa ortodoxă vor fi mai vizibile, în viitor, în Uniunea Europeană. Aceasta depinde tocmai de dialogul dintre diferitele biserici şi de felul cum factorul religios ştie să-şi asigure locul lui fără să fie provocator şi fără să facă concurenţă celorlalţi factori.

„Astăzi este necesar să ne comparăm cu noi înşine, să ne găsim noi propriile repere“

Lucraţi la Geneva de 15 ani. V-aţi dedicat, aşadar, mare parte din viaţă misiunii în străinătate, o muncă care solicită enorm. Mai aveţi energii, părinte profesor?

Da, cu plăcere. Ţin să precizez că nu am avut un mandat mai lung de trei ani; am fost angajat cu un mandat limitat, iar pe acel post am plecat la recomandarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, pe atunci mitropolit al Moldovei şi Bucovinei. Momentan, mandatul acesta este înnoit până la pensionare. Într-adevăr, întrebarea dumneavoastră este foarte serioasă, foarte binevenită, dacă mai pot sau nu, pentru că o astfel de muncă este destul de dificilă şi este o muncă care te poate plafona, într-un anumit fel, dar, pe de altă parte, munca pe care o fac acolo înseamnă călătorii foarte multe, înseamnă contacte permanent noi cu alte Biserici, cu alţi oameni, înseamnă să înveţi mereu ceva nou, să cunoşti alte realităţi, şi aceste lucruri ţin viu interesul. Pe de altă parte, mulţumesc lui Dumnezeu şi mă rog Lui să mă ajute, să mă văd la pensie. Numai că nu mă sperii de pensie, care va fi peste mai puţin 2 ani, dar mă bucur să ajung la pensie cu dorinţa ca, după aceea, dacă Dumnezeu mă va mai ţine sănătos, să-mi pot continua mai intens activitatea aici, la Facultate de Teologie din Bucureşti, unde sunt profesor de mai mulţi ani.

Să înţeleg că profesoratul este domeniu în care vă regăsiţi cel mai bine?

Da. Misiunea de profesor mi-a plăcut cel mai mult şi am considerat că este lucrul cel mai potrivit pentru mine. Am mulţumit întotdeauna lui Dumnezeu pentru şansa aceasta pe care mi-a dat-o, mi-a plăcut extraordinar să lucrez cu tinerii şi să îi pot ajuta puţin. Nu am insistat să-i formez neapărat după calapodul meu, ci să-i ajut puţin, să-i îndrum. Am şi eu, cu ajutorul lui Dumnezeu, câţiva discipoli. În acelaşi timp, mi-a plăcut faptul că, fiind profesor, am avut posibilitatea, cum nu există altfel, de a studia, de a cerceta. Constat că România progresează, dar trebuie stabilite anumite priorităţi, şi învăţământul este una dintre marile priorităţi. Învăţământul înseamnă România de mâine. Investiţia în cercetare este un domeniu în care am putea folosi un bun potenţial din creierele tinere. Este, în sfârşit, vremea când românii nu mai trebuie să aibă complexe faţă de lumea occidentală. Avem toate datele ca să ne putem considera absolut egali, faţă către faţă, cu această lume. Nu mai este cazul şi nici util să ne comparăm mereu cu alţii şi cred că este astăzi necesar ca cel puţin, din când în când, să ne comparăm cu noi înşine, să ne găsim noi propriile repere. Pe de altă parte, în lumea în care am ajuns, cea a începutului de secol XXI, nu putem trăi izolat. Suntem obligaţi să ne deschidem, şi această deschidere nu se poate face oricum, numai în dezavantajul nostru, ci trebuie să folosim această şansă.