Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu Epoca lui Brâncoveanu, o marcă identitară actuală

Epoca lui Brâncoveanu, o marcă identitară actuală

Un articol de: Ioan Bușagă - 03 Sep, 2014

Ideile şi mentalităţile care s-au format şi s-au perpetuat de-a lungul secolelor ne ajută să înţelegem azi cine suntem şi cum am devenit cine suntem. Despre modelele de ieri şi de azi, despre felul în care poţi fi tolerant, dar, în acelaşi timp, ferm în privinţa credinţei şi a identităţii de neam, având reper întru aceasta pe Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, am vorbit cu istoricul Filip-Lucian Iorga, doctor în istorie al Universităţii din Bucureşti, autor al mai multor cărţi de istorie.

Rămas orfan de tată la vârsta de un an, Constantin Brâncoveanu a fost crescut într-o familie cu pretenţii genealogice imperiale, o familie în care s-au întâlnit idei şi mentalităţi pământene cu cele orientale de sorginte bizantină şi otomană şi cu cele occidentale. Cum au contribuit aceste influenţe la educarea viitorului domn al Ţării Româneşti?

Constantin Brâncoveanu a fost crescut şi educat în mediul intelectual al familiei sale materne, Cantacuzino, vechi şi ilustru neam constantinopolitan, cu pretenţii de descendenţă din marea familie imperială bizantină a Cantacuzinilor şi împământenit de ceva vreme în Ţara Românească, prin înrudirile cu vechile familii pământene. Pe lângă educaţia aleasă, viitorul domnitor a primit de la unchii lui Cantacuzini şi accesul către arta conducerii. Este o teorie la care ţin, chiar dacă nu se încadrează în canoanele actuale ale corectitudinii politice. Este foarte greu, dacă nu imposibil, să fii un maestru în arta conducerii de la prima generaţie. Pe timpuri, ca şi azi, e nevoie de mai multe generaţii pentru ca o familie să dea mari conducători. Dacă geniul artistic nu are nevoie neapărat de sedimentarea aceasta pe parcursul mai multor generaţii, adică poate să apară, de exemplu, într-o familie de ţărani săraci, cu oamenii politici, cu marii dregători, e altă poveste. Acolo este nevoie de o tradiţie în familie, pe care Brâncoveanu a avut-o şi prin familia lui paternă, vechi neam boieresc autohton, şi prin familia maternă. Astfel, tânărul Constantin Brâncoveanu are o evoluţie importantă şi rapidă pe scara dregătoriilor, graţie în special Cantacuzinilor, unchii lui. Fratele mamei sale a fost Şerban-Vodă Cantacuzino. În epocă, naşterea te plasa în societate, nu prea puteai ieşi din canoanele stratificării sociale determinate de rangul familiei în care te năşteai şi erau destul de rare exemplele de „self made man“. Asta aducea o stabilitate a structurilor sociale, dar, în acelaşi timp, epoca în care a trăit Vodă Brâncoveanu a fost şi una a schimbărilor, a traumelor, a secretelor şi intrigilor de familie. Elitele conducătoare erau obişnuite cu vremile schimbătoare şi cu pericolele pe care le presupuneau demnităţile pe care le aveau. Dar erau oameni care se gândeau nu numai la moşia lor de familie, la interesele înguste de familie sau de grup, ci şi la ţara lor ca moşie. Exista o conştiinţă naţională incipientă, care e evidentă începând din epoca marilor cronicari.

„Vremile schimbătoare“ sunt, în general, provocate nu numai de schimbările mentalităţilor din interiorul unui stat, ci mai ales de contextul politic internaţional.

Ţările Române au fost prinse, în epocă, între interesele unor mari imperii şi puteri influente. A fost Imperiul Otoman, care după eşecul asediului asupra Vienei din 1683 se afla în regres în Europa, devenind din ce în ce mai agresiv cu supuşii lui şi mai suspicios la tot ce putea însemna „hainire“, adică trădare. A fost Imperiul Habsburgic, care dorea să avanseze cât mai mult în Balcani, pentru a reface posesiunile regatului maghiar medieval, dar sub stăpânire austriacă. Şi, nu în ultimul rând, a fost Imperiul Ţarist, care începea să devină din ce în ce mai puternic şi să se apropie de graniţele Ţărilor Române. Este marea dramă despre care tot vorbim: aşezarea Ţărilor Române la intersecţia intereselor unor mari puteri. Dar Brâncoveanu nu este un fatalist, ci încearcă să obţină cea mai bună poziţie, atât pentru familia sa, cât şi pentru ţară, manevrând raporturile între aceste mari puteri, tocmai pe fondul acesta de instabilitate. Era un joc foarte complicat şi periculos, dar nici nu se putea altfel.

Dintre toate aceste mari puteri, totuşi elitele conducătoare româneşti au preferat, în majoritatea lor, „turbanul otoman“, precum bizantinii în faţa atacului cruciaţilor din anul 1204 asupra Constantinopolului. De ce nu au coalizat cu puterile creştine, în speţă cu Imperiul Habsburgic şi cu Imperiul Ţarist, împotriva Porţii Otomane?

Este o discuţie care merită să fie purtată şi pe teritoriul mentalităţilor. Deşi se aflau sub influenţa Imperiului Otoman, Ţările Române au păstrat o largă autonomie: am avut domnitori, boieri, ne-am putut păstra credinţa şi Biserica, adică ne-am păstrat identitatea şi statalitatea. Acest fapt ne desparte de Bulgaria sau de Serbia, care nu au mai avut o nobilime până în secolul al XIX-lea, când, de exemplu, unele dinastii sârbeşti s-au ridicat din familii de negustori de porci. Fiindcă familiile nobile fuseseră anihilate în Evul Mediu de către turci. Deşi noi am fost obişnuiţi să privim Imperiul Otoman ca pe un duşman absolut, totuşi Imperiul Otoman nu a fost numai agresorul păgân, nemilos. A fost şi o forţă care a asigurat un oarecare echilibru în Balcani. Nu degeaba s-a vorbit despre „pax ottomana“. Cei mai mulţi reprezentanţi ai elitei politice româneşti au preferat turbanul sultanului pentru că le garanta o mai largă autonomie, le proteja totuşi credinţa, structurile sociale, spre deosebire de celelalte puteri vecine, mai dornice să schimbe totul. Aşa s-a întâmplat cu boierimea şi cu restul populaţiei oltene, care au fost refractare la încercările austriecilor de a organiza lucrurile potrivit normelor lor, în timpul scurtei ocupaţii de la începutul secolului al XVIII-lea. Faţă de Habsburgi exista şi reticenţa confesională, fiindcă aceştia erau catolici. Sigur că a existat în secolul al XVIII-lea şi o puternică partidă filo-rusă, iar adepţi ai ei au fost şi Cantacuzinii, mari apărători ai Ortodoxiei, care priveau spre Rusia ca spre o putere salvatoare, „a treia Romă“, deşi, culmea, prin Petru cel Mare începe de acum în Rusia procesul de occidentalizare forţată şi de diminuare a rolului Bisericii în societatea rusă.

Spaţiul european, potrivit istoricului literar francez Paul Hazard, trecea printr-o criză a conştiinţei. Cum s-a manifestat sau cum a influenţat această criză mentalul românesc?

Ceea ce numim „stil brâncovenesc“ ne ajută foarte mult să citim mentalităţile epocii. El ne explică fazele prin care a trecut societatea românească în timpul lui Brâncoveanu. Contactele lui Brâncoveanu cu Occidentul sunt în primul rând de natură politică şi diplomatică, dar el are şi un interes cultural foarte viu. Aduce în Ţara Românească oameni cultivaţi din diverse colţuri ale Europei, pentru a învăţa de la ei, pentru a fi cunoscut de aceştia, pentru a ieşi din relativa izolare în care Imperiul Otoman împinsese Ţările Române. Este un interes cultural, o preocupare de tip renascentist.

Stilul brâncovenesc este o sinteză între tradiţia autohtonă, adică tradiţia venită pe filieră bizantină, influenţele venite din Occident şi cele orientale. Dar preponderente sunt influenţele occidentale, renascentiste. Vedeţi, noi, fiind la o margine a Europei, preluăm modelele culturale şi stilurile occidentale cu întârziere. Dar când lucrurile ajung în fine şi la noi, ele sunt sintetizate, amalgamate, nu au timpul să se dezvolte în ritmul în care se dezvoltă mai tihnit în Europa Occidentală.

Sensibilitatea barocă, prezentă în curentul apărut ca reacţie a catolicismului faţă de reforma protestantă, mizează pe emoţie, pe impresii, pe o muzică şi o artă plastică strălucitoare, de mare frumuseţe, care să atragă şi să cucerească. Această strălucire o regăsim şi în arta brâncovenească. Mediul politic contribuie şi el la inserarea acestei sensibilităţi baroce, noi fiind mereu sub vremi, în permanenţă ameninţaţi că totul stă să piară, că nimic şi nimeni nu are garanţia că va dăinui. „Fortuna labilis“, caracterul schimbător al sorţii e cu acuitate resimţit în Ţările Române, la nivelul elitelor. Tocmai această instabilitate naşte nevoia de durabil, de a lăsa ceva în urmă care să dăinuiască, să impresioneze, să emoţioneze. Constantin Brâncoveanu ţinea la ascendenţa bizantină imperială, se considera urmaş al osului domnesc al Basarabilor, era uns al lui Dumnezeu, era protector al creştinilor din Imperiul Otoman, cel mai bogat şi mai puternic om din Ţara Românească, dar, în acelaşi timp, era şi rob al sultanului. Simţea, probabil, cu foarte multă tărie paradoxul acesta: fastul aşezat alături cu umilinţa. Este interesant că, deşi Constantin Brâncoveanu domneşte într-o epocă frământată şi sfârşitul lui e aşa de tragic, stilul brâncovenesc pare să ne vorbească despre o lume senină şi foarte conştientă de sine, sigură şi zâmbitoare. O arhitectură, o artă deschisă şi către ceilalţi, dar şi către ea însăşi, o marcă identitară validă şi azi.

Dincolo de actele lui politice şi de ctitoriile sale, atunci când evocăm figura lui Constantin Vodă Brâncoveanu, ne gândim în primul rând la martiriul său.

De fapt, aici avem probabil cel mai remarcabil aspect al mentalităţilor din epoca brâncovenească: martiriul lui Constantin Brâncoveanu şi al membrilor familiei sale pentru credinţă. Dincolo de faptul că şi-a strâns averi, că a negociat cu unii şi cu alţii, că a fost nehotărât, în anumite momente vanitos, refuzul lepădării de credinţă şi asumarea curajoasă a consecinţelor ultime reprezintă ceva ce nouă, astăzi, mai ales în lumea occidentală, pe care o numim civilizată, ne e poate cel mai greu de înţeles.

Făcându-ne un examen de conştiinţă profund şi sincer, mă întreb câţi dintre noi am avea o astfel de tărie de credinţă? Lumea lui Brâncoveanu era o lume în care sufletul era mai important decât bunurile lumeşti şi decât confortul, chiar mai important decât viaţa însăşi, ceea ce nu mai putem spune despre lumea în care trăim noi. Astăzi, de prea multe ori, trupul cu nevoile lui şi interesele materiale trec înaintea reflecţiei asupra sufletului şi asupra mântuirii. Este o modificare radicală a mentalităţilor, care s-a produs treptat în Europa, pe parcursul câtorva secole.

Aici este important să nuanţăm, pentru că se vorbeşte des acum despre fanatismul religios, care a supravieţuit în lumea islamică. Chipurile, credinţa religioasă puternică ar fi semn de înapoiere. Dar una e să-ţi aperi credinţa ta sacrificându-te, aşa cum a făcut Brâncoveanu, şi alta e să-i omori pe alţii pentru că nu au aceeaşi credinţă cu tine, murind şi tu încercând să faci asta, aşa cum procedează islamiştii fanatici. La Constantin Brâncoveanu e un sacrificiu pentru salvarea propriului suflet, nu e un sacrificiu al unui fanatic pentru a-i distruge pe cei care nu au aceeaşi credinţă ca el. Ceea ce a făcut Constantin Brâncoveanu depăşeşte cu mult definiţia formală de mentalitate. Martiriul este ceva mult mai profund, ţine de ordinea dumnezeiască a lucrurilor, nu de cea intelectuală sau culturală.

Astăzi, societatea românească trece şi ea printr-o criză a conştiinţei: există o confuzie în privinţa reperelor morale, credinţa slăbeşte, toate decad. Poate fi martiriul Sfântului Constantin Brâncoveanu un model pentru noi în vremurile acestea?

Pe lângă faptul că gestul lui exprimă spiritul unei epoci în care credinţa era mult mai puternică şi mai profundă, putând duce chiar către sacrificiul ultim, e şi unic în istoria noastră, prin tăria exemplului. Gestul lui devine exemplar pentru că ne oferă un model. Sigur, ne rugăm la Dumnezeu să îndepărteze de la noi astfel de încercări extreme. Ar fi o lipsă de smerenie să ne comparăm cu Sfântul Constantin Brâncoveanu. Putem totuşi să-i urmăm exemplul la nivelul nostru şi cu slabele noastre puteri. Să ne apărăm credinţa astăzi, când suntem supuşi unor presiuni mult mai puţin ameninţătoare decât cele cărora Brâncoveanu le-a rezistat. Dacă el a privit sacrificiul propriilor copii şi a renunţat la propria viaţă ca să-şi salveze sufletul, am putea şi noi măcar să nu ne ruşinăm de Dumnezeu, să nu ne ferim de a ne mărturisi credinţa, să nu fim indiferenţi atunci când e nevoie să ne apărăm patrimoniul religios, fiindcă acesta este parte din identitatea noastră. În general, să fim mai curajoşi atunci când credinţa ne este batjocorită, interzisă sau pusă la îndoială. Suntem privilegiaţi şi Dumnezeu ne-a dat o şansă extraordinară, aceea de a avea libertatea credinţei. Din fericire, trăim într-o ţară în care nu suntem omorâţi sau prigoniţi pentru că suntem creştini, aşa cum s-a întâmplat pe vremea comuniştilor sau cum se întâmplă chiar şi astăzi, în Irak sau Siria. Acum cine ne mai îngrădeşte? Noi înşine ne îngrădim această libertate din interes, din ignoranţă sau din laşitate. Iată, Vodă Brâncoveanu nu a renunţat la credinţa lui şi a murit pentru a se mântui. De ce ne-am abandona astăzi credinţa, când ne e mai uşor decât le-a fost bunicilor şi părinţilor noştri?

Nu zic că nu sunt lucruri de remediat, de discutat, de explicat şi de primenit în Biserica noastră, dar nu ne putem lipsi de creştinism nici la nivelul identităţii naţionale, nici în cadrul construcţiei instituţionale europene. Avem nevoie de credinţă ca indivizi, în vieţile noastre de zi cu zi, dar şi ca societate. Eu nu cred că ar putea exista o Europă fără creştinism sau, dacă va exista aşa ceva, nu va mai fi Europa. Chiar şi valorile laice ale toleranţei s-au născut sub pelerina creştinismului. De ce am renega acum moştenirea creştină a Europei şi de ce am opune-o toleranţei? Creştinismul nu e opus toleranţei, creştinismul este toleranţă, e religia în care Dumnezeu Se sacrifică pentru oameni.

Alexandru Paleologu spunea foarte frumos şi foarte plastic: „Biserica Creştină este construită pe sperjurul Petru şi pe securistul Pavel“. Oameni păcătoşi ca şi noi, dar care au avut credinţă, speranţă şi iubire în Dumnezeu, cum a avut şi Constantin Brâncoveanu, care a trecut peste pragul acesta supraomenesc al martiriului şi care ne oferă un exemplu ce merită urmat în viaţa de zi cu zi, chiar dacă nu ne vom întâlni niciodată cu o astfel de probă. Dar fiecare zi ne oferă prilejuri, încercări mai mici sau mai mari, pe care le putem depăşi gândindu-ne la sfinţi, la un sfânt precum Constantin Brâncoveanu.

Să nu ne ruşinăm de cine suntem. Cum suntem se poate desigur schimba în bine, dar pentru ceea ce suntem le datorăm mult şi lui Constantin Brâncoveanu şi altor figuri importante din istoria noastră. Merită să ne amintim cine suntem. Dacă ştii cine eşti, mai greu vei fi călcat în picioare şi, în acelaşi timp, te vei lăsa mai greu impresionat de discursuri sforăitoare şi patriotarde. Falsul patriotism e la fel de rău ca pusul cenuşii în cap fără motiv. Trebuie să păstrăm un echilibru, să luăm din istorie lucrurile benefice construcţiei noastre identitare şi să o facem cu decenţă.

Apropo de decenţă şi de teama de a recunoaşte că eşti creştin. Pare să fi devenit foarte şic să iei peste picior sfintele moaşte şi manifestările exterioare ale credinţei. Astfel de manifestări ar fi primitive, lumea s-ar îmbrânci etc. Sigur că mai multă disciplină nu ne-ar strica. Dar eu am participat la procesiunea din 21 mai, de la Bucureşti, cu sfintele moaşte ale Sfântului Constantin Brâncoveanu şi mi s-a părut o ceremonie de o decenţă extraordinară, liniştită, simplă şi bine-venită. Sfintele moaşte sunt un vehicul al credinţei, ne întăresc credinţa. Nu trebuie să ne ferim de astfel de manifestări. Sigur, orice exces trebuie evitat. Credinţa trebuie să se manifeste şi în viaţa de zi cu zi, în felul în care ne purtăm, nu numai la astfel de manifestări. Dar asta nu înseamnă că trebuie respins apelul la istorie, la memorie, la întâlnirea cu strămoşii noştri. Sfântul Constantin Brâncoveanu ne-a arătat că poţi fi un om foarte tolerant, cu o mare deschidere către ceilalţi, dar şi cu o mare fermitate în privinţa propriei credinţe, fără să fii agresiv cu celălalt. Acesta este modelul care poate fi aplicat şi în societatea contemporană.