Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu "În pridvorul Bisericii s-a născut limba română literară”

"În pridvorul Bisericii s-a născut limba română literară”

Un articol de: Otilia Bălinișteanu - 03 Mar, 2017

Dacă în urmă cu doar două secole traducerile biblice erau considerate apanajul teologilor, astăzi, în marile centre universitare ale lumii, acestea suscită un interes major în rândul tuturor oamenilor de știință. Despre acest fenomen, dar și despre contribuția traducerilor biblice la formarea limbii române, ca limbă de cultură, am stat de vorbă cu prof. univ. dr. Eugen Munteanu, reputat lingvist, coordonatorul Centrului de Studii Biblico‑ Filologice "Monumenta Linguae Dacoromanorum” al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

Domnule profesor, faceți parte din nucleul dur al celor care au săpat adânc pe terenul, insuficient exploatat de către lingviști, al traducerilor biblice. În lucrarea Lexicologia biblică românească demonstrați că acestea au jucat un rol co­vârșitor în formarea limbii române ca limbă de cultură. În ce stadiu se găsea bagajul limbii la momentul primelor traduceri biblice din spațiul românesc?

Procesul de inițiere a scrisului literar începe, la noi, în secolul al XVI‑lea, în primele decenii, tocmai prin aceste traduceri de texte bisericești. Este vorba despre texte foarte importante, și anume: Psaltirea, Evangheliile și Apostolul. Acestea sunt și primele cărți traduse în românește, mai întâi sub formă manuscrisă, apoi sub formă tipărită, de către Coresi inițial, apoi, în secolul al XVII‑lea, de către înalții ierarhi de la Iași, București sau Alba Iulia. Sunt primele texte literare, aici folosind termenul "literar” în sensul de "elevat”, "cult”, în stare să expri­me conținuturi diverse și complicate, cum este cel legat de viața creștinului. Fiindcă, se știe, crești­nismul este o religie a cărții. Noi nu putem să practicăm credința noastră decât pe bază de cărți. Or, cărțile acestea, ele însele, re­prezintă, prin conținut, o provocare foarte mare pentru o limbă aflată în stadiu de idiom popular.

Am putea spune, deci, că limba aceea de păstori, care avea deja cam o mie de ani de existență, ca limbă vorbită, începe să devină și limba unor cărturari prin aceste traduceri din textele biblice.

Cum se prefigurează limba română azi, la mai bine de trei secole distanță de la prima traducere a Bibliei (Biblia de la București, 1688)?

Biblia de la București este doar capătul unui proces care durase mai bine de o sută de ani. Contributorii de la 1688 aveau deja un exercițiu, aveau texte pe care le puteau citi, deja știau să scrie, să alcătuiască texte cu nivel elevat.

Limba română veche, ca majoritatea limbilor literare vechi, fundamentate pe Sfânta Scriptu­ră, are un pronunțat caracter de traducere. Un celebru învățat american, Eugene Nida, numește această formă un idiom de traducere, în sensul că este foarte apropiat de structura limbilor originale ale Bibliei, în cazul nostru de limba greacă. Deci, putem spu­ne că tradiția biblică românească, cea textuală, are 400 de ani și firește că doar începuturile sunt marcate de aceste traduceri. Ulterior se dez­voltă și alte stiluri, apar cronicarii, apar cărțile popu­lare, scriitorii originali și se dezvoltă toate palierele limbii. Dar, până târziu în secolul al XIX‑lea, scrisul bisericesc, mai ales tipăriturile, a cons­tituit un reper pentru a fixa ceea ce noi numim normă literară. Adică, acele forme preferabile, considerate corecte și estetice.

Ce achiziții provenite din traducerile succesive ale Bibliei putem identifica acum, în diverse câmpuri semantice?

Acest câmp de cercetare foarte vast a început să fie defrișat abia în ultimele decenii, fiindcă, în­tr‑un mod oarecum de neînțeles, nu doar la noi, ci și în alte părți, s‑a considerat că Biblia, în principiu, și traducerile, în subsidiar, nu prea au credibilitate ca sursă de material pentru cunoașterea limbii. Era o prejudecată, fiindcă și în știință pot să se manifeste, uneori, prejudecăți.

Marii învățați care au inventat lingvistica modernă, în secolul al XIX‑lea, considerau că traducerile nu fac parte din limbă și că numai vorbirea populară reprezintă limba ca atare, autentică. Este o orbire a oamenilor de știință, pentru că actul traductiv face parte și el din viața limbii, mai ales când se referă la textul cel mai important pentru un european, care este Sfânta Scriptură. Fie că suntem credincioși sau nu, fie că frecventăm biserica mai des sau mai rar, că suntem catolici, ortodocși sau luterani, imaginarul biblic este prezent tot timpul în mintea noastră și, într‑un mod mai subtil, în felul nostru de a vorbi.

Dau câteva exemple pe care le putem recunoaște cu toții. Numele noastre de botez (Ion, Maria, Petru, Matei, Pavel, Iosif etc.) vin toate din Biblie, cu diferitele lor forme. Apoi, nu mai vorbesc de textul pe care orice român îl aude cel mai des: Liturghia. Prin acest mecanism al actului liturgic, la care foarte mulți români participă cel puțin o dată pe săptămână, au intrat în vocabularul nostru foarte multe expresii, imagini, unele culte, altele răs­pân­dite și la nivel popular. "Prea­sfântă Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioară Maria, cu toți sfinții pomenind‑o” - aceas­tă secvență e cunoscută de noi toți și pentru oricine are un carac­ter solemn. La fel, dacă spui "iu­beș­­te‑ți aproapele”. Toată lumea în­țelege cine‑i "aproapele”, dar simte că îaproapele” nu‑i un cuvânt din limbajul pe care‑l folo­sești la cosit sau la săpat. Apoi, sunt cuvintele din îTatăl nostru” - le înțelege oricine, chiar dacă unele au devenit puțin arhaice.

Deci, sunt diferite paliere, cel mai subtil fiind cel al așa‑numitelor transferuri semantice. De asemenea, practic toate expresiile eufemistice din limbile noastre europene, când se referă la aspecte anatomice sau fiziologice, provin adesea din Biblie și de aceea sunt ușor de înțeles dintr‑o limbă într‑alta. Toponimia bi­blică (Israel, Sion, Ierusalim, Betleem etc.) iarăși ne e fami­liară tuturor.

Un exemplu foarte interesant sugerează un alt fenomen, și anume acela că limba uneori este mai puternică decât dorința oamenilor care o vorbesc de a se diferenția confesional. Este vorba despre cuvântul îduh”. Nu trebuie să ai multă carte ca să știi că acest cuvânt este slav și deci are o conotație, ca să spunem așa, puternic ortodoxă. Cuvântul latin e "spirit”. Noi, ortodocșii, spunem: "În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh”. Dar, paradoxal, și catolicii spun la fel. Peste tot în lume, inclusiv la noi, slujba cato­lică se face în limba locului, de pe la 1964 încoace, adică după Conciliul Vatican II. Deci, catoli­cii români au spus, până în 1964 - "…și în numele Sfântului Spirit”, așa cum se rostea în slujba în limba latină. Ba chiar așa au zis și preoții în primele traduceri ale slujbei din latină în română. Dar poporul simplu nu a vrut, pare‑se, să accepte. Țăranul de la Săbă­oani, târgovețul de la Huși sau de la Iași au spus "Sfântul Duh”, că așa "au apucat”. Deci, un cuvânt cu puternică încăr­cătură ortodoxă (fiindcă e slav) ilus­trează o particularitate a crești­nismului românesc extraconfesional, dar, în același timp, a limbii române.

Așa încât nu trebuie să avem reticențe și să acceptăm cu seni­nă­tate zicerea lui Eminescu că "biserica este mama limbii române literare”. Acolo, în pridvorul Bisericii, pe baza cărților de cult s‑a născut limba română literară în prima ei formă.

Astăzi, într‑o lume care pare mai degrabă că‑și pierde interesul pentru tot ce ține de fenomenul religios, în marile orașe universitare din lume există centre dedicate traducerilor biblice. De ce e necesară pentru un lingvist și nu doar pentru un lingvist, ci pentru orice intelectual bine așezat, analiza textelor biblice?

Unele țări au tradiție, cum sunt cele nordice sau Germania. În țările catolice, dar și la noi sunt mai puține centre și de dată mai recentă.

Când te interesezi, ca om de știință occidental, de Septuaginta, care e versiunea grecească a Vechiului Testament, interesul nu poate fi decât științific, fiindcă te adresezi comunității științifice, deoarece mediile tale native au ca bază Vulgata sau versiunea en­­gleză sau germană a Bibliei. Deci, interesul științific pentru textele sacre, în general, se ex­pli­că prin această mutație episte­mo­logică – o veritabilă comoție în mentalitatea oamenilor de știință, o schimbare radicală a paradigmei.

Poate cineva să înțeleagă ceva, când intră într‑un muzeu de artă, dacă n‑are cultura textului biblic?

Când oamenii nu știau să scrie și să citească, Biserica transmitea istoria biblică prin desen, prin icoane. Astăzi, când am devenit cu toții alfabetizați, s‑a trezit și interesul pentru lectura directă a textelor scripturale.

Sunteți coordonatorul proiectului "Monumenta Linguae Dacoromanorum". Cum a fost posibilă, în 1988, într‑o epocă deloc favorabilă, conceperea unui proiect de o asemenea dimensiune?

În 1988 se împlineau 300 de ani de la apariția Bibliei de la București (1688). Regimul comunist era pe ducă. Rigorile ateist‑ anarhiste ale comunismului erau deja atenuate în favoarea ambi­țiilor protocroniste ale regimului, care voia să arate că prețuiește și sprijină cultura națională. Încet‑încet, cultura ecleziastică începuse să fie recuperată. Patri­arhia și mitropoliile aveau mai multă libertate de mișcare.

Pe de altă parte, inițiativa tipăririi Bibliei de la 1688 a fost posibilă și prin clarviziunea profesorilor care au inițiat proiectul: prof. Paul Miron, român de origine, profesor la Freiburg, și prof. Vasile Arvinte, de la Iași, care fusese și decan, și prorector, stătuse mult prin Germania, avea relații, era un om bine văzut, inclusiv de către regimul comunist. Ei au inițiat o colaborare între universitatea ieșeană și cea din Freiburg. Prima și unica în epoca comunistă. Această colaborare oficială a creat cadrul propice necesar proiectelor de anvergură, cum a fost și cel al Bibliei.

A fost, pe urmă, și o „nebunie” a lui Paul Miron, care a vrut să facă ceva pentru poporul lui, deși era exilat. Și a făcut tot felul de concesii mărimilor comuniste ale vremii, a înghițit umilințe, numai să pună în practică acest proiect. Au început cu o ediție a Dicționa­rului Tiktin, apoi și‑au propus, împreună, Paul Miron și Vasile Arvinte, cu sprijinul metodic și eficace al doamnei Elsa Lueder, soția profesorului Miron, să facă Biblia de la București. Au adunat filologii cei mai de seamă ai epocii, au vorbit cu Patriarhul Teoctist, au primit acordul și și‑au propus să o facă cu studii, comentarii și, mai ales, oferind, pe lângă textul de la 1688, alte două texte importante din epocă, manuscrise, versiuni integrale ale Vechiului Testament. De aceea, acest pro­iect nu putea fi făcut decât pe volume, pe fascicule.

A început lucrul, într‑o mani­eră foarte complexă, cu toate cele trei versiuni vechi, în paralel, cu facsimilele originalului chirilic și cu o versiune modernă a Vechiului Testament, tradusă de noi, pentru a‑l ajuta pe cititorul modern să înțeleagă limba veche. E o traducere complet nouă, dar conformă cu tradiția; nu am inovat.

Dată fiind complexitatea pro­iec­tului și faptului că atunci se lucra pro bono, adică fără nici o remunerație, până în 1994 s‑a reușit publicarea doar a opt volume ale seriei. În 2009, conducerea de atunci a Universității din Iași a luat decizia înțeleaptă de a prelua proiectul și de a‑l duce la capăt. Atunci s‑a înființat Centrul de Studii Biblico‑Filologice "Monumenta Linguae Dacoromanorum” și mie mi s‑a încredințat sarcina de a organiza activitatea acestuia. Am angajat, datorită clarviziunii responsabile a rectorului Vasile Ișan, șase tineri filologi cu contract permanent, plus circa 20 de alți colaboratori externi, pe termene limitate, așa încât, în anul 2015, am încheiat acest proiect, prin publicarea celui de‑al 25‑lea volum al seriei. Este, într‑adevăr, după aprecierea multora, una dintre realizările cele mai importante ale filologiei româ­nești din ultimele decenii. Astăzi, toate cele 25 de volume sunt disponibile și în librării, și on‑line.

În ce măsură putem vorbi despre riscul unei literaturizări a textului biblic prin traducere?

Timp de sute de ani, bisericile tradiționale s‑au opus traducerilor. Oamenii Bisericii spuneau că nu e voie să traduci textul sacru, fiindcă apar erezii. Pe bună dreptate.

La musulmani, spre exemplu, nu te poți atinge de Coran, nu îl poți traduce. La noi, la creștini, nicăieri, în nici un text sacru, nici în canoane sau în scrierile Sfin­ților Părinți, nu scrie că nu este voie să traduci Sfintele Scripturi. Așa încât, până la urmă e voie și e bine să fie traduse. Dar traducerea nu trebuie făcută oricum și de către oricine, asta e ade­vărat.

Ion Heliade Rădulescu, părin­tele limbii române literare, a vrut și el să dea o versiune a Bibliei neamului său și a făcut o traducere extrem latinizantă și violent neo­logizantă, plină de grecisme, un adevărat poem postmodern. Numai că, în contrast cu stilul biblic tradițional, Biblie nu era aceea! Nu putea fi, desigur, ac­ceptată.

Versiunea Bibliei pe care a dat‑o părintele Anania este, în­tr‑adevăr, una de autor, făcută după Septuaginta și, după cum spune el, îsprijinită și pe alte osteneli”. Este o versiune în limba română actuală, apreciată de intelectuali, ca și versiunea Radu - Galaction, din 1938.

Însă scriitorul lucrează după alte principii, altfel decât diortositorul obișnuit, însărcinat de sinod sau de ierarh să corecteze și să adapteze textele sacre. Diortositorul trebuie să fie, dacă se poate, anonim. Diortositorul ade­vă­rat împlinește un consens – el stabilește textul cum ar vrea cam toată lumea, nu cum îl duce pe el impulsul poetic sau de scriitor. Biblia lui Anania rămâne însă o încercare notorie, apreciată și citită de cei care văd în Biblie mai mult un text literar.

Ce înseamnă, din punctul de vedere al efortului intelectual, diortosirea Bibliei?

Diortosirea înseamnă, de fapt, îndreptarea unui text scris de alții, primit de la tradiție, și o adaptare făcută de tine la limba contemporană. Prima versiune a Liturghierului, de exemplu, este cea din 1704, făcută de Antim Ivireanul pe baza anterioarelor. Aceea este și astăzi în uz, cu diortosiri succesive. Când diortosești un text, nu faci un altul, ci îl adaptezi pe cel furnizat de tradiție. Or, părintele Anania a făcut mai mult decât diortosire, a vrut, de fapt, să facă o nouă traducere.

A traduce Sfânta Scriptură este, pe de o parte, foarte ușor, pe de alta, foarte greu. Este ușor pentru că nu vii pe un teren absolut nedefrișat. Andrei Șaguna spunea că Biblia se traduce o singură dată în limba unui popor, în sensul că odată existentă o versiune, supusă probei timpului, ea ajunge să impună o anumită percepție lexicală și stilistică; nu mai poți spune altfel. E foarte greu să spui "regele David” (din "basileus”), când tu știi de "îm­păratul David”, „sacrificiu” în loc de „jertfă”, „crimă” în loc de „fă­rădelege”. Și câte alte mii de asemenea opțiuni lexicale.

Limba vorbită curent începe să semene din ce în ce mai mult cu cea deformată, atât de prezentă pe rețelele de socializare. Gramatica pare că nu‑și mai poate impune normele nici în vorbire, dar mai ales în scriere. Ce fel de limbă română va fi utilizată în spațiul acesta peste, să spunem, câteva generații?

Exact româna care va vrea Dumnezeu să o îngăduie, adică cea care este dat să fie. Cu alte cuvinte, noi ne găsim într‑o pe­rioadă de mari schimbări sociale, culturale, care nu au cum să nu aibă efect și asupra limbii. Noi sperăm cu toții ca limba noastră, pe care o considerăm limbă a unei culturi majore, nu va dispărea. Se vor găsi mereu, între urmașii noștri, oameni de talent care vor continua să scrie și să vorbească la un nivel elevat.

Sunt, într‑adevăr, unele sumbre previziuni care vorbesc de­spre dispariția limbilor națio­nale, așa cum le știm noi, cel puțin în Europa, de câteva secole bune. A existat chiar, de curând, un con­gres serios despre „limba proto­mondială”; unii se gândesc că sub ochii noștri se naște o nouă limbă, care are ca bază limba engleză, dar nu e identică cu aceasta, la fel cum limba latină vulgară, din care s‑au născut limbile romanice, nu era identică cu latina clasică.

Între noi, filologii și oamenii de cultură în general, există, totuși, un consens, acela că limba română merită să fie cultivată și merită să scrii în continuare în limba română. Cât vor fi scriitori și intelectuali care vor scrie în limba română, aceasta nu va pieri. De asemenea, cu greu ne putem imagina că în Biserică se va renunța la limba română!

Numai doi poli sunt cei care vor închide bucla istoriei: Biserica și intelectualitatea.