„Scopul vieţii mele: slujirea omului şi a Aceluia Care îl reprezintă, Iisus Hristos!“

Elita intelectuală a Capitalei de la jumătatea anilor ’40 ai secolului trecut avea, în preocupările ei, drept repere constante învăţătura creştină, seriozitatea şi probitatea profesională, moralitatea în viaţă. Profesorul şi savantul Alexandru Mironescu a fost unul dintre reprezentanţii acestei elite care urmărea cu asiduitate prin tot ceea ce făcea (cursurile universitare, activitatea publicistică, participările la viaţa intelectuală) ridicarea spirituală a societăţii româneşti. Pentru toate acestea, autorităţile statului din acea vreme l-au „răsplătit“ cu închisoare şi au început marginalizarea cercetătorului care obţinuse doctoratul în chimie, la Sorbona, la vârsta de 25 de ani. Despre atmosfera din familia marelui om de cultură, despre momentul intrării în detenţie şi viaţa de după eliberarea din 1963 ne vorbeşte fiica savantului, profesoara Ileana Mironescu, astăzi în vârstă de 78 de ani.

Doamnă profesoară, vorbiţi despre familia în care aţi trăit. Cum se purta tatăl dumneavoastră cu copiii lui? Ce învăţături vă dădea? Cum îşi trăia credinţa lui?

Familia sa a constituit tema centrală şi sursa de inspiraţie a patru dintre romanele scrise de tata; acestea sunt: „Oamenii nimănui“, „Destrămarea“, „Ziduri între vii“ şi „Valea lui Iosafat“. Ele denotă privirea atentă, scrutătoare şi lipsită de complezenţă pe care o avea faţă de ai săi. Exigenţa morală şi comportamentală era o trăsătură constantă a caracterului său şi care în viaţa de toate zilele era în mod evident completată de o atitudine vie de participare la nevoile aproapelui şi de înţelegere a slăbiciunilor omeneşti; înţelegere nu lipsită însă de o anumită distanţare pe care o făcea cu umor.

Aş numi această atitudine înţelegere participativă: te înţeleg, te compătimesc, te iert şi te ajut să te corijezi. Adevărata sa familie, ne-a spus deseori, o formau însă prietenii săi de gândire şi de trăire spirituală, cum erau părintele Benedict Ghiuş, Sandu Tudor, Paul Sterian, Alexandru Vianu (fratele lui Tudor Vianu). Contrar acestei declaraţii de desolaridarizare de familia sa de sânge, el a fost totuşi ataşat acesteia. Felul cum se purta cu bunica mea, mama lui, era un mod ideal de dragoste şi devotament filial, deşi aveau păreri diametral opuse mai în toate lucrurile şi faptele vieţii. Gândiţi-vă că bunica era o boieroaică de modă veche, ce făcea parte din familia generalului Budişteanu, eroul din Războiul de Independenţă, iar tata era prieten cu Panait Istrati şi Titel Petrescu, toţi trei simpatizanţi ai ideilor socialiste.

Profilul unui savant creştin: exigenţă şi înţelegere

Cu copiii săi, adică cu mine şi cu Şerban, fratele meu, se purta exact cum se purta cu toţi, dacă nu, chiar cu mai multă exigenţă. Ce vreţi, tata a rămas toată viaţa egal cu el însuşi, deci exigent când se cerea să fie, înţelegător, când înţelegerii sale binevoitoare i se răspundea prin înţelegerea recunoscută a greşelii, şi disponibil întotdeauna să ne dea o lecţie sau o pildă de bună purtare sau de judecată corectă.

Şi mai este ceva de spus. El ştia să îşi rupă din timpul său momente, întotdeauna bine alese, pentru îndrumarea noastră. În primul rând, pentru a fi buni creştini, care cunosc rugăciunile esenţiale, se duc duminica la Liturghie, se împărtăşesc, respectă lucrurile sfinte. Această preocupare era atât de intensă, încât la un moment dat, ca adolescentă cu imaginaţie vie, credeam că tata vrea atât pe mine, cât şi pe fratele meu să ne pregătească pentru viaţa monahală.

Concomitent se interesa îndeaproape şi de formaţia noastră civică şi profesională. Ca mai toţi părinţii, ne repeta că trebuie să fim silitori la învăţătură şi respectuoşi faţă de profesorii noştri şi să ne gândim cu seriozitate că tinereţea este doar o etapă a vieţii şi vom deveni adulţi care trebuie să aibă o profesiune. Ne şi controla, însă şi ne ajuta, ceea ce poate alţi părinţi nu făceau. Aşa se explică de ce de timpuriu el a încurajat înclinaţiile mele artistice şi dezvoltarea lor cu profesori competenţi, precum şi aptitudinile lingvistice ale fratelui meu pentru studierea limbilor vechi. Tata era un adevărat pedagog, calitate recunoscută atât de lumea prietenilor şi a cunoştinţelor sale, cât şi în familie, astfel că el era în mod obişnuit desemnat cu cuvântul „Profesorul“. Tot ceea ce făcea în educaţia noastră, dar şi în activitatea sa didactică era sub pecetea seriozităţii, a spiritului metodic, a răbdării şi a stimulării sub semnul adevăratei responsabilităţi creştine faţă de semenii săi.

„Adevărata familie este familia de spirit…“

Dintre persoanele consacrate (preoţi, călugări) cu care profesorul Mironescu era prieten, cine erau cei mai cunoscuţi?

În primul rând trebuie pus Sandu Tudor, deoarece prin el s-a împlinit destinul dramatic al tatălui meu. Ca o contrapondere în viaţa tatei a fost părintele Benedict Ghiuş, care a fost întruparea înţelepciunii, a blândeţii şi a dragostei atotiertătoare, un sprijin sufletesc şi un sfătuitor de neînlocuit în toate împrejurările.

Revin asupra unei afirmaţii făcută de mine mai înainte, pentru că şi tata o repeta deseori, şi anume că adevărata familie este familia de spirit, nu familia de sânge; din această familie de spirit făceau parte preoţi şi călugări, dintre care unii erau participanţi la viaţa grupării „Rugul Aprins“, dar mulţi alţii - nu, deşi apropiaţi de preocupările spirituale ale tatei. Mă voi limita la numirea celor care veneau la Antim, nu a tuturor.

Deci, din această familie de spirit a tatălui meu făcea parte şi Andrei Scrima. Tata l-a cunoscut pe vremea când acesta abia terminase liceul şi era în căutarea adevăratei sale vocaţii. În acel moment, Andrei Scrima oscila între studiile de medicină şi cele de matematică şi logică, dar arătând în acelaşi timp apetenţă pentru filosofie şi teologie. Alegerea teologiei şi intrarea în monahism se datorează unor lungi discuţii avute de Andrei Scrima cu tatăl meu, care a văzut în el, cu o intuiţie extraordinară, un demn continuator al cărturarilor ortodocşi. Tata l-a luat în retragerile de meditaţie ale „antimiştilor“, organizate la Cernăuţi, la invitaţia Mitropolitului Tit Simedrea. Tot tatăl meu l-a dus la Mănăstirea Cernica, unde l-a pus în contact cu părintele Ioan cel Străin (Ivan Kulâghin). Nu pot să nu amintesc şi alte personalităţi celebre ale Bisericii Ortodoxe Româneşti cu care tata a fost în contact toată viaţa sa, şi anume părintele Cleopa de Mănăstirea Sihăstria - Neamţ, părintele Sofian Boghiu, părintele Dumitru Stăniloae, părintele Nicodim Bujor de la Mănăstirea Cernica, părintele Ioan Lăncrănjan de la Biserica Stavropoleos şi mulţi alţii.

Cu ce a deranjat „Rugul Aprins“ autorităţile comuniste? Se discuta şi politică la aceste dezbateri?

Activitatea din cadrul grupării din „Rugul Aprins“ a fost văzută de autorităţile comuniste drept o formă de opoziţie la propaganda comunistă, aşa-zisă ateist-ştiinţifică. Pe de altă parte, organele de politică şi de securitate ale guvernării comuniste vedeau în mod greşit în preocupările spirituale şi creştine ale membrilor grupării o prelungire camuflată a ideologiei legionare. Membrii grupării „Rugul Aprins“ şi în general antimiştii nu se interesau de politică: ei dădeau cezarului ce-i al cezarului şi lui Dumnezeu ce aparţinea lui Dumnezeu şi se adunau sub acoperământul Bisericii spre a aprofunda cuvântul evanghelic şi a învăţa cum să se roage spre iluminarea lor atât în viaţa de toate zilele, cât şi în creaţia artistică.

„Rugăciunea făcea parte dintr-o tradiţie creştină respectată cu sfinţenie“

Membrii grupului, mai cu seamă Sandu Tudor şi profesorul Alexandru Mironescu, aveau căutări mistice, doreau să experimenteze rugăciunea inimii. Era intelectualitatea română de atunci interesată de asemenea preocupări? Ce reprezenta pentru ei credinţa ortodoxă şi Biserica în general?

De la bun început vreau să precizez că în răspunsul meu reproduc mai mult sau mai puţin idei şi întâmplări care erau spuse şi comentate în casa noastră, de cercul de prieteni al tatei. Eu nu sunt nici teolog şi nici istoric al religiilor. Iată răspunsul:

În acele vremi, Sandu Tudor nu a fost singurul căutător al tradiţiilor spirituale ortodoxe. Şi tatăl meu, şi Mircea Vulcănescu, şi Paul Sterian, şi Nae Ionescu, dar şi nenumăraţii călugări şi teologi care se duceau în Grecia să studieze, cum a fost, de exemplu, părintele Dumitru Stăniloae, sau în mănăstirile din Ţara Sfântă, toţi doreau o renaştere a credinţei ortodoxe în întreaga noastră societate. Dintre toţi, însă, spiritul mobilizator a fost Sandu Tudor.

Aş dori să pun în evidenţă un fapt indiscutabil, şi anume, la nici unul dintre membrii grupării, pe care i-am cunoscut, şi nici la tatăl meu nu am auzit expresiile: „experimentez Rugăciunea inimii sau fac cercetări mistice“. Rugăciunea făcea parte dintr-o tradiţie creştină respectată cu sfinţenie. Trăsăturile majore ale Ortodoxiei, cum sunt discreţia şi umilinţa, erau, întotdeauna, prezente în discuţiile despre rugăciune. Rugăciunea era o taină. Tata s-a rugat toată viaţa, dar o făcea într-un colţ al biroului său de lucru, acolo unde era întotdeauna o candelă care ardea în faţa icoanei „Schimbarea la Faţă“. Cât despre Paul Sterian, atât de apropiat familiei mele, asemenea unei rude, spunea cu modestie că în fiecare zi el nu face altceva decât să îţi spună rugăciunile învăţate de când era copil, de la bunica sa.

Lauda de sine, orgoliul nu puteau să existe la nişte oameni care îşi închinaseră, sau chiar îşi riscaseră viaţa, trăirii autentic creştine.

„Personalităţi de primă mărime din cultura românească au primit condamnări inimaginabil de mari“

Cum s-a petrecut arestarea tatălui şi fratelui dumneavoastră? Ce schimbări a adus întemniţarea lor în familia Mironescu? Cum aţi trăit acea perioadă dvs. şi mama dvs.?

Arestarea a fost neaşteptată şi grea de consecinţe! Ea s-a petrecut în noaptea de 13 septembrie 1958, pentru tata, fratele meu şi părintele Daniel, care, abia venit de la Schitul Rarău, înnoptase la noi, în apartamentul din str. Vasile Lascăr nr. 23-25, din Bucureşti. Aproximativ în aceeaşi perioadă de timp au fost ridicaţi dr. Vasile Voiculescu, părintele Benedict Ghiuş, părintele Arsenie Papacioc, părintele Dumitru Stăniloae şi mulţi alţii, inclusiv tineri „antimişti“, discipoli ai părintelui Daniel. Procesul şi condamnările au fost un şoc, ele demonstrând că grupările religioase erau, în mod oficial, asimilate cu mişcările de opoziţie ale partizanilor din munţi. Personalităţi de primă mărime din cultura românească au primit condamnări inimaginabil de mari: părintele Daniel - 25 de ani de închisoare, tatăl meu, părintele Ghiuş, părintele Sofian şi părintele Arsenie Papacioc, fiecare câte 20 de ani, fratele meu - opt ani.

Arestarea a fost însoţită de o percheziţie lungă şi insinuantă care s-a încheiat cu confiscarea manuscriselor şi cărţilor din biblioteca tatei. Este adevărat că mai târziu, după proces, am putut recupera atât manuscrise cât şi cărţi, dar, evident, nu în integralitatea lor. De exemplu, „Jurnalul de însemnări zilnice“, pe care tata îl ţinea cu regularitate, căci compensa activitatea sa jurnalistică, interzisă lui din anul 1948, nu l-am putut obţine nici până astăzi; toate demersurile făcute în mod oficial s-au soldat cu un eşec, într-un fel explicabil, pentru că citate din acest jurnal au fost folosite la proces, ca „probe grăitoare despre poziţia obscurantistă antiştiinţifică şi antimarxistă“ a tatei, şi deci considerate drept delict. Vasile Voiculescu a cunoscut aceleaşi necazuri ca tata: manuscrisele şi biblioteca au fost confiscate. Şi ei nu au fost singurii deposedaţi de bunurile lor cele mai de preţ, manuscrisele personale şi cărţile lor de căpătâi. Bineînţeles că nu!

„În închisoare, tata a învăţat să iubească pe cei care îşi pierduseră umanitatea“

Întrunirile grupului nu se ţineau pe ascuns. La ele puteau participa şi cunoştinţe directe sau indirecte ale membrilor grupării.

Nimănui nu i se cerea buletinul de identitate, parolă de acces, sau o declaraţie de credinţă faţă de Biserică. Se intra cu un simplu „bună ziua“ şi cu o prezentare sumară a sa. Un exemplu vă poate face să vedeţi până unde mergea toleranţa faţă de o posibilă rea intenţie şi, în acelaşi timp, buna lor credinţă. La una dintre întâlnirile ţinute în casa noastră a venit, odată, celebrul scriitor Petre Dumitriu, celebrul autor al cărţilor „Dunăre, drum fără pulbere“ şi „Pasărea furtunei“, scriitor care nu avea nici în clin, nici în mânecă cu isihasmul. Şi el nu a fost singurul vizitator inopinat.

Şi încă ceva de spus. În anul 1948 se dăduse o lege prin care se interzicea dreptul de a se organiza asociaţii care nu corespundeau viziunii marxist-leniniste şi politicii statului. Nici unul dintre membrii grupării nu s-a sesizat de această lege, pentru simplul fapt că agresiunea deschisă împotriva Bisericii şi religiei nu se manifestase încă.

Discutând acest eveniment tragic cu tata, după ieşirea sa din închisoare, spunea că niciodată nu şi-a imaginat că persecuţiile împotriva creştinilor, petrecute cu aproape două milenii în urmă, pot să se reactualizeze în secolul al XX-lea. Şi tata mai spunea că în lumea apăsătoare a închisorii L-a întâlnit pe Dumnezeu rugându-se pentru aproapele său şi învăţând să iubească pe cei care îşi pierduseră umanitatea. Acolo, în închisoare, sfaturile părintelui Ioan cel Străin de la Cernica au prins consistenţă şi a putut să se roage neîntrerupt. Rugăciunea devenise, acolo, pentru el - parafrazându-l pe Vasile Voiculescu - „cheia de aur cu care întorcea ornicul sufletului său“.

„Venirea înapoi, acasă, a fost o mare bucurie, sărbătorită ca o înviere…“

Cum a decurs viaţa în familia Mironescu după venirea celor doi acasă?

Condiţiile politice internaţionale în anul 1963 au fost favorabile ieşirii din închisoare a celor arestaţi sub denumirea gruparea „Rugul Aprins“. Cu două excepţii: Sandu Tudor, mort în închisoare, fără să se ştie precis în ce an şi în ce loc, şi Vasile Voiculescu, eliberat mai înainte de 1963, dar aflat deja pe patul de moarte.

Tata a venit acasă în noiembrie 1963 atât de schimbat la înfăţişare, încât mama, care i-a deschis uşa, nu l-a recunoscut. Atunci, potrivit remarcei unuia dintre prietenii noştri, semăna cu Sandu Tudor, în momentele când acesta făcea greva foamei: pielea îi era lipită de oase, livid, cu vocea slăbită, vorbea în şoaptă, numai ochii din cap îşi păstraseră vioiciunea, după cum şi privirea rămăsese blândă şi plină de inteligenţă. Venirea lui a fost o mare bucurie, sărbătorită ca o înviere.

Au început însă, în curând, greutăţile: chemările dese la securitate îi aminteau că nu e complet liber; trimiterea lui şi a fratelui meu la aşa-zisa muncă de jos, fără recunoaşterea formaţiei şi capacităţii lor profesionale le părea o farsă sinistră a eliberării; interzicerea categorică de a-şi revedea prietenii de o viaţă li se părea intolerabilă. Erau, în continuare, supravegheaţi.

„Există o raţiune divină în toate întâmplările vieţii noastre!“

Şi totuşi, treptat-treptat, au depăşit aceste interdicţii şi greutăţile materiale ale vieţii.

Tata ne repeta: „citiţi plângerea lui Iov, ca să înţelegeţi că există o raţiune divină în toate întâmplările vieţii noastre!“ Şi a avut dreptate. A primit, datorită lui Dumnezeu, prin Zaharia Stancu, prietenul lui din tinereţe, o pensie de la Uniunea Scriitorilor. La aceasta a adăugat apoi recunoaşterea activităţii sale ştiinţifice şi a doctoratului în chimie, care i-a adus o pensie suplimentară. Dar, au existat şi nemulţumiri: editurile refuzau să îl publice şi să îl republice; apoi, era grija faţă de Şerban, fratele meu care suporta tot mai greu regimul de viaţă impus unui fost deţinut. Fratele meu a trebuit să lucreze ca muncitor necalificat într-o fabrică unde, spre nenorocirea lui şi a noastră, a fost victimă a unui grav accident de muncă: o cisternă cu acid a explodat, rănind pe toţi cei care lucrau în acea hală, inclusiv pe el.

Reintegrarea fratelui meu în viaţa de după anii de puşcărie s-a făcut mai greu şi a durat ani mulţi: terminarea studiilor universitare nu a avut dreptul să o facă decât târziu, iar obţinerea unui serviciu cât de cât apropiat de pregătirea sa universitară s-a petrecut şi mai târziu; sentimentul de paria al societăţii inoculându-i-se volens-nolens.

Care ar fi mesajul prof. Alexandru Mironescu pentru noi, cei de astăzi?

Tata nu iubea nici rolul de profet, şi nici rolul de tribun. El detesta retorica. De aceea cred că ar fi refuzat invitaţia de a formula un mesaj pentru urmaşi. Ar fi spus, cu toată simplitatea şi într-un mod categoric, că oamenii de astăzi, cât şi cei de mâine ar trebui să urmeze mesajul Evangheliei. Singurul viabil.

O deviză avea însă, deseori mărturisită în nenumărate şi diferite ocazii şi care este, după mine, de actualitate şi pilduitoare. El spunea că scopul şi tăria vieţii sale a fost slujirea omului şi a Aceluia Care Îl reprezintă deplin, Iisus Hristos!