Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu „Toate achiziţiile lumii moderne au redimensionat acest spaţiu rural“

„Toate achiziţiile lumii moderne au redimensionat acest spaţiu rural“

Un articol de: Constantin Iftime - 09 Dec, 2008

▲ „Dacă vă uitaţi la lumea satului, vedeţi că este tot mai îmbătrânită şi din ce în ce mai neputincioasă. Tinerii fug de la sat, pentru că satul nu prea mai are ce să le ofere, decât sărăcie, renunţări, suferinţe şi neputinţe“ ▲ „Oraşul este o adiţiune de singurătăţi. Totul se bazează pe pereţi despărţitori. Lipseşte acea comuniune proprie micilor aşezări“ ▲ „Oboselile sunt reale la noi, dar au alte cauze. Cauza este inconstanţa sistemelor. Ce consecinţe poate avea această situaţie? În primul rând, neîncrederea oamenilor în lege“ ▲ Interviu cu domnul Silviu Angelescu, profesor universitar de etnologie şi folclor, folclorist şi romancier român ▲

Domnule profesor, când aţi început romanul dvs „Calpuzanii“, ce a contat atunci când v-aţi hotărât să-l scrieţi, voiaţi să puneţi în contrast comunismul cu gusturile, modelele sau tipul de sensibilitate al epocii? Înainte de anii ’80, în România, fusese un deceniu de literatură deschisă, se sondase, mai ales, zona romanului psihologic, a personajului abisal. După â80, s-a schimbat ceva în gustul societăţii pentru literatură, s-a schimbat şi realitatea. A devenit mai brutală şi mai închisă.

Cred că în ceea ce priveşte alegerea temei, e vorba, în primul rând, de o problemă de limbaj... E un context mai larg, care este cel al postmodernismului... Postmodernismul, în primul rând, înseamnă o recuperare a trecutului. Poate că aceasta e cea mai importantă miză a postmodernismului, pentru că trecutul acesta e un trecut modelator. Uneori, îl uităm, ceea ce nu e foarte bine. Uităm trecutul, uităm istoria, uităm limba şi frumuseţile limbii...

Un corector a făcut 7 ani de închisoare, de la o despărţire în silabe corectă

Când aţi avut discuţiile cu cenzura, ce lucruri vi s-au imputat mai mult?

E un subiect pe care n-aş vrea să-l deschid... Lucrurile nu stau chiar aşa... Exista, pe de o parte, şi o comuniune de idei, ceea ce uşura mult activitatea oamenilor. Dar, pe de altă parte, exista şi o complicitate. Numai vorbind astfel înseamnă să retrăim mintal o perioadă...

Credeţi că problema cenzurii nu poate fi abordată aşa de uşor?

Ba da... Ca să fiu sincer, pe mine mă interesează mai mult lucrurile vesele din această treabă... Un exemplu, erau fotografiile de presă ale conducătorilor, care trebuiau să aibă o încărcătură simbolică. Şi, de pildă, la vizita lui Giscard dâEstaing, fotografia de presă a ridicat o mare problemă pentru că Giscard dâEstaing era foarte înalt, iar Ceauşescu era foarte mic de statură. În toate fotografiile, în care erau împreună, Ceauşescu era „dominat“ de francez. Până la urmă, soluţia pe care au găsit-o a fost să-i surprindă când cei doi coborau o scară. Giscard era cu două-trei trepte mai înainte, astfel încât figurile erau în acelaşi plan. Diferenţa era dată de faptul că Giscard era cu pălăria în mână, Ceauşescu era cu pălăria pe cap. I-au pus şi lui Giscard o pălărie pe cap, dar au uitat să-i scoată pălăria din mână. Şi aşa a apărut Giscard în fotografiile de presă cu două pălării. Evident, a fost o situaţie veselă. Dar au fost altele deloc vesele. Am cunoscut un corector, care a făcut 7 ani de închisoare, de la faptul că făcuse o despărţire în silabe corectă din punct de vedere gramatical. Era în anii â50, când una dintre formulele care se repetau în presa de partid, în „Scânteia“, era „Gheorghe Gheorghiu-Dej - călăuzitor neînfricat al clasei muncitoare“. Un titlu în care apărea formula aceasta a fost: „Gheorghe Gheorghiu-Dej - călău-zitor neînfricat al clasei muncitoare“. Repet, era o despărţire corectă din punct de vedere gramatical, dar cel care a făcut-o a avut de suferit...

„Literatura este o artă, dar nu e gratuită, pentru că acţionează asupra fiinţei umane“

Cum explicaţi că reacţia socială a fost anemică, faţă de alte zone, faţă de Cehia lui Havel, sau faţă de Rusia lui Soljeniţîn, de exemplu?

Nu cred că a fost mică... Sunt autori ai acestei perioade care aveau o mare audienţă. Mircea Dinescu a fost unul... În ultimul an a fost un adevărat scandal politic în jurul lui... Audienţa lui începe prin poezie. Reacţia a fost mai întâi una lirică şi ulterior devine o reacţie politică.

Am vorbit cu dl Alex Ştefănescu recent şi mi-a spus că dizidenţii noştri nu au prea lăsat urme care să rămână în istorie, precum Soljeniţîn, care a scris un şir de cărţi, precum Havel, care a scris şi a fost închis pentru ce a scris.

Da, în mod obişnuit trebuie să facem distincţie între o literatură a memoriei şi o literatură a imaginaţiei. În ceea ce-l priveşte pe Soljeniţîn, acesta se înscrie în literatura memoriei, o literatură foarte importantă... Un compartiment extrem de important, care are greutatea lui. Literatura imaginaţiei este altceva.

Ruşii au excelat, cu Bulgakov, prin „Maestrul şi Margareta“... Poate este unul dintre cele mai bune romane ale sec. XX, din punct de vedere estetic.

Lecţia lui Bulgakov mi se pare puţin alta, faţă de cea a lui Soljeniţîn, cel dintâi dând dovadă de un mare curaj, de la îndrăzneala de a-l aduce pe Satana la Moscova, sub Stalin, şi până la ceea ce denunţă lucrurile acestea, adică faptul că răul nu este în afara omului, ci răul e în om. Satana funcţionează doar ca un revelator al răului, vorbesc de „Maestrul şi Margareta“... Aceasta este o viziune extrem de importantă, şi în construcţia epică a lui Bulgakov poate este accentul cel mai acut.

Îndrăznesc să spun că nu avem un roman scris în perioada comunismului, în România, care să vorbească despre răul din om, iar mesajul să fie atât de bine „învelit“ estetic, de un adevăr care să fie atât de profund ca la Bulgakov. Undeva, răul era plasat într-un univers din afara noastră... Nu am avut romane în cheie spirituală, religioasă...

Asta înseamnă că nu am avut un romancier de talia lui Bulgakov. Un romancier de o asemenea talie poate că ar fi atras atenţia şi asupra altor aspecte. Nu cred că aceasta ar fi singura problemă pe care romanul ar trebui s-o semnaleze. Bulgakov a semnalat una dintre ele. De fapt, aici se concentrează întregul efort modelator al literaturii. Literatura este o artă, dar nu e gratuită, totuşi, pentru că acţionează asupra fiinţei umane, asupra sensibilităţii, pe care o remodelează, o redimensionează, o pune în faţa unor probleme metafizice, la fel de importante şi de grave cum erau în acea epocă problemele fizice, problemele ordinii imediate, cele ale realităţii...

„Oamenii sunt prizonierii propriei reprezentări, propriei înţelegeri“

La noi în literatură, există un exces de lirism şi poate un exces de fantastic... Asta se vede şi la Sadoveanu. Dar asta-i altă temă... Literatura modernă ţine foarte mult de imagine.

Epoca noastră a adus un interes deosebit pentru imagini... Imaginea este studiată sub toate aspectele, pornind de la imagine ca act de comunicare, până la celelalte funcţii ale ei... Imaginea are o funcţie sacră, o funcţie estetică. Există o tipologie foarte complexă a imaginii, care, de altfel, este şi principalul element în publicitate...

Sărind de la una la alta, comunismul a exploatat acest tezaur al imaginii în felul de a-şi transmite ideile? Şi ce deformaţii a produs în imaginarul comun?

Da... Lucrurile acestea au început cu Lenin... El a văzut cât de mare este puterea cinematografului... El a făcut din cinematograf un instrument de consolidare a doctrinei. Consecinţa estetică o cunoaşteţi - realismul socialist în cinematografie. O experienţă extrem de importantă şi mutilantă pentru toate artele, nu numai pentru literatură, ci pentru cinematograf, pictură. O experienţă cu care autorii ruşi au trebuit să lupte mult mai multă vreme de cum am luptat noi. La noi, această experienţă a fost de scurtă durată. Aşa-numitul „deceniu blestemat“ este deceniul de experimentare a acestui realism socialist, cu toate consecinţele pe care le-a avut pentru literatura română, pentru cultura noastră... Cu apariţia unor false valori, dar care beneficiau de acreditări înalte, de titluri care le construia o autoritate şi un prestigiu, pe care adevăraţii, marii creatori, Blaga, de pildă, nu le aveau. Erau scoşi în afara scenei, iar în prim-plan erau falşi autori, de genul lui A. Toma, pe care nici nu are rost să-i numim. Iar marii autori erau la margine. Arghezi vindea cireşe la Mărţişor... Destinul lui a fost mai complicat.

Revenind la imagine, credeţi că imaginile, prin care comunismul şi-a propagat teoriile, au schimbat lumea, realitatea? Când au venit occidentalii aici, totul semăna ca în textul ideologic, numai cenuşiu sau alb-negru, aşa arătau străzile, clădirile...

În primul rând, este vorba de ceea ce s-a întâmplat în zona socială, unde n-au fost acceptate „accidentele de relief“. N-au fost acceptate personalităţile. Existau numai personalităţile cunoscute. Noi plătim şi acum lucrul acesta. Faptul că nu am avut personalităţi este vizibil în viaţa politică actuală. A fost tot acel proces de nivelare, dar o nivelare în jos, ceea ce ne costă foarte mult.

Foarte curios, ajungem la o vorbă inspirată a lui Flaubert, care spunea că egalitarismul, de fapt, nu duce decât în jos, la barbarie...

În general, oamenii au nevoie de modele. Tot timpul societatea s-a străduit să ne ofere aceste modele. Fie modelul eroic al luptătorului, fie modelul mistic al sfântului. Tot timpul societatea sau lumea a încercat să-şi construiască aceste modele, să le acrediteze, ca oamenii să le poată urma. Modelele oferite de epoca despre care vorbim au fost şi ele urmate... Conducătorul iubit, cârmaciul, a creat asemenea modele, după chipul şi asemănarea sa. Necazul este că acele personaje aveau numai puterea, nu şi autoritatea de a se institui ca modele. Şi plătim lucrurile acestea şi le vom mai plăti multă vreme, pentru că epoca a produs o sincopă, o rupere faţă de ceea ce era trecutul. Vechile modele au fost ocultate sau chiar aruncate, cu dispreţ, la lada de gunoi a istoriei. Dar lucrurile nu sunt atât de simple, pentru că există generaţii întregi de oameni care au fost formaţi în spiritul epocii, despre care vorbim, şi formaţia aceasta nu poate fi foarte uşor abandonată. Oamenii sunt prizonierii propriei lor reprezentări, propriei lor înţelegeri.

„În lumea în care trăim, un creator nu poate trăi din opera lui“

Dar nu cumva au venit dintr-un minus, dintr-un vid social, într-un exces social de materialitate, cum este Occidentul, fapt care îl obligă pe om să devină acum prea activ...? Să spunem că am ieşit dintr-o grotă şi intrăm într-o libertate care ne zăpăceşte...

N-aş prezenta lucrurile chiar aşa... Sunt termeni excesivi, după opinia mea... Cădem în polemică, iar polemica nu este chiar un mod de a spune adevărul. Pentru că şi epoca asta de care vorbim, cu dificultăţile ei şi aşa mai departe, a însemnat, totuşi, continuitate culturală, să nu uităm acest lucru. Cultura, artele au ţinut totuşi un echilibru al vieţii. Chiar întoarcerea la grotă este o exagerare...

Vorbesc de alterarea virtuţilor sociale ale omului, şi se vede asta în felul cum se manifestă omul în societate, cum îşi poate manifesta libertatea socială...

Cred că acolo este vorba despre altceva. Este vorba despre marile dislocări de populaţie care au avut loc în acea perioadă... Dislocări de pe palierul pe care îl ocupa cineva - colectivizarea, care a însemnat prima mişcare, industrializarea, care a însemnat dislocări masive către oraş ale unor oameni nepregătiţi pentru oraş. Oraşul are alte reguli decât satul. Consecinţa a fost această maculare a vieţii, pe care o trăim şi acum.

Ce tip de urâţenie este acum vizibilă?

Acum e vorba despre altceva. Opinia mea este că vorbim despre alte procese, vorbim despre complicităţi între paliere sociale; un palier imund al lumii interlope şi modul în care această lume penetrează palierele de sus. De aici cred că decurg marile necazuri ale lumii în care trăim. Aceste relaţii maculează şi viaţa politică, şi viaţa economică, şi Justiţia, totul.

Ce poate face artistul? O societate care îl exclude îl pune mult la lucru. Îi exclude viziunea, care merge spre interior, spre evaziune, spre lumi mai coerente, spre lumi mai adevărate...

Problema artistului, a creatorului este foarte complicată pentru că din creaţie există rareori creatori care pot să trăiască. În timp, condiţia creatorului s-a schimbat... În lumea în care trăim, un creator nu poate trăi din opera lui. Sunt situaţii rarisime. Mari pictori, ca Picasso, spre exemplu, au putut să trăiască şi să facă avere din operele lor... Am putea să lărgim această listă, dar mult mai lungă este lista marilor creatori care au suferit.

„Lumea satului este tot mai îmbătrânită şi mai neputincioasă“

Unii sociologi vorbesc despre o anumită trăsătură, care ne secătuieşte, de un individualism de tip românesc. În acelaşi timp, societatea nouă liberală cultivă acest tip de individualism care are o în complicitate cu liberalismul societăţii materialiste. Ce se va întâmpla cu lumea satului? Dispare această trăsătură distinctă a noastră, cea a comunităţilor religioase ca univers închis...

Dacă vă uitaţi la lumea satului, vedeţi că este tot mai îmbătrânită şi din ce în ce mai neputincioasă. Tinerii fug de la sat, pentru că satul nu prea mai are ce să le ofere, decât sărăcie, renunţări, suferinţe şi neputinţe. Tinerii fug chiar din ţară pentru că nici ţara nu are ce să le ofere. Avem peste 3 milioane de români care muncesc în afară. Vreau să vă atrag atenţia că este vorba de tineri, căci nu bătrânii merg să muncească în afară. E vorba de tineri calificaţi şi unii chiar supercalificaţi, adică exact cei ce ar trebui să ţină ţara aceasta. Probabil că şi cu ţara aceasta se va întâmpla ceea ce se întâmplă cu satele. Îmi pare rău, dar aşa se prevede viitorul.

Există o anumită tendinţă în postmodernism, care spune că vom merge pe ideea egalizării valorilor, a reprezentării valorilor fragmentate, iar întregul nu rămâne decât ca o nostalgie, care nu mai are consistenţă reală. Postmodernismul vine în plan cultural să completeze acest tip de democraţie, care-i a egalitarismului valoric. Iată, şi Occidentul cam tot în paradigma egalitarismului gândeşte şi trăieşte...

Problema egalităţii se pune în mod diferit... Una este egalitatea politică, juridică, să ai aceleaşi şanse ca oricare altul. Oamenii se nasc egali, dacă vorbim despre aceste drepturi... Dar sunt inegali în ceea ce priveşte disponibilităţile, posibilităţile şi aşa mai departe... Din cauza aceasta, orice lume este ierarhizată şi modelele pe care le fixează de fapt spiritul superior sunt imitate de marea masă.

Până la urmă, modelul impus de morala creştină sau de Biserică este cel mai concret şi mai vizibil...

Şi cel mai longeviv... Modelul acesta s-a impus imediat pe zone restrânse...

Aţi scris cărţi de mitologie, în care aţi exploatat lumea satului. Ce fel de comunitate avem în satul actual? Avem două tipuri de universuri, cel al lui Voiculescu şi cele ale lui Slavici şi Rebreanu...

Când vorbim despre diferenţe, trebuie să avem în vedere cele două tipuri de modele care funcţionează în existenţa umană. Există modelele tradiţionale, care sunt repetitive, şi, pe de altă parte, modelele moderne, care sunt restructurante. Modelele repetitive încep să fie din ce în ce mai restrânse, pentru că şi-a lărgit autoritatea modelul restructurant... Astăzi, avem de-a face cu un alt echilibru între zona citadină şi zona rurală. România, despre care se spunea că este o ţară eminamente agrară, este şi acum o ţară puternic dominată de zona rurală. Dar să nu uităm că Bucureştiul, care, după al Doilea Război Mondial avea 500 de mii de locuitori, acum cred că are vreo patru milioane, devine un megalopolis. Acelaşi lucru se întâmplă cu marile oraşe ale ţării. Îşi extind ponderea în defavoarea lumii rurale. Lumea rurală a fost afectată structural. Toate achiziţiile lumii moderne, am în vedere în primul rând tehnologiile, au redimensionat acest spaţiu... Începând de la introducerea curentului electric, până la comunicarea electronică, la mărirea capacităţii de deplasare, prin disponibilitatea transportului, toate lucrurile acestea au schimbat echilibrul vieţii rurale. Gândiţi-vă că atunci când curentul electric nu exista, familia se reunea seara în jurul vetrei. Şi, evident, discuţiile celor care se reuneau acolo erau legate de ceea ce se întâmpla peste zi sau de ceea ce urma să se întâmple. Azi, familia ţărănească se adună în jurul televizorului, iar discuţiile dintre oameni, pe stradă, sunt cele stimulate de televizor - ce se întâmplă în viaţa politică, cum e cu criza financiară, femeile îşi povestesc telenovele şi aşa mai departe.

Oare ne lipseşte împăcarea despre care se spune că e a omului spiritualizat?... Nu este o împăcare, chiar dacă acolo ţăranul se bătea; în lumea lui Moromete, ei se adunau în jurul focului în fiecare zi, cum spuneaţi, la mămăliga cu brânză. La fel, la Sadoveanu, se discuta, se recupera trecutul... Iată nişte lumi... Acest tip de echilibru îl va mai căpăta comunitatea satului, având în vedere evoluţiile?

Malraux spunea că secolul al XXI-lea va fi un secol religios sau nu va fi deloc, adică mileniul al III-lea. Este vorba, totuşi, despre un punct extrem de important al vieţii noastre. Rolul pe care l-a jucat religia în viaţa oamenilor a făcut ca toată această multitudine de oameni care locuiesc, să luăm doar Europa, să se regăsească într-un singur chip - chipul lui Dumnezeu. Faptul că participau la divinitate îi aducea cel puţin pentru anumite zone ale vieţii lor la un numitor comun. Din punctul acesta de vedere, îi dau dreptate lui Malraux. Dacă nu ne vom regăsi această participare la un model unic este foarte greu să ne mai înţelegem unii pe alţii...

„Oraşul este o sumă de singurătăţi“

Oraşul a devenit un megalopolis, cum devine Bucureştiul, şi induce presiuni de schimbare, de înstrăinare... Va primi aceste nelinişti şi satul?

Este marea deosebire dintre aceste două tipuri de aşezare omenească... Satul este un tip de aşezare în care viaţa este comunitară, unde se ştie totul despre fiecare şi oamenii trăiesc într-un fel de comuniune. Pe câtă vreme, oraşul este o adiţiune de singurătăţi. Sunt oameni care se mişcă zilnic pe aceleaşi trasee. Dacă le socotim privite de sus, sunt haotice, dar pentru cel în cauză, nu, traseul lui are un sens. Totul se bazează pe pereţi despărţitori. Lipseşte acea comuniune proprie micilor aşezări. De aici şi principalele probleme cu care se confruntă oraşul, unde omul este prizonierul locuinţei lui; este prizonierul curentului electric, al reţelelor electrice, care pot ceda; este prizonierul reţelei de apă, ce poate să se închidă; este, în ultimă instanţă, modelat de aceste dependenţe şi are conştiinţa acestor dependenţe.

Dar pofta aceasta a unor materialităţi fără capăt?... Iată modelul multora de viaţă este acela de a avea cât mai mulţi bani. Nu cumva este o atitudine autodistructivă? Omul a căpătat un morb, o anumită înclinaţie, care s-ar putea să-i fie fatală?

Există un vechi proverb românesc care spune că toată lumea se vaietă de bani, dar nimeni nu se vaietă de minte... Era fatal ca această schimbare de paradigmă, de după 1990, să declanşeze asemenea procese. Oamenii veneau după o lume de renunţări, de suferinţe, de frustrări, şi faptul că au fost puşi, dintr-o dată, în faţa unor tentaţii, care, altădată ţineau de un vis nerealizabil, a declanşat procese dintre cele mai ciudate... S-au pierdut frânele moralei; oamenii fac şi lucruri reprobabile pentru a căpăta acei bani care să-i pună în posesia obiectelor pe care le doresc. Mulţi sunt echilibraţi în dorinţele lor. Vor să aibă o casă, ceea ce este firesc, să aibă o viaţă decentă, ceea ce iarăşi este cât se poate de firesc... Alţii, însă, doresc mult mai mult. Intră deja în competiţie cu marii bogătaşi ai lumii... După nici 20 de ani de la o schimbare de paradigmă, avem oameni la fel de bogaţi ca cei din marile familii americane, în care bogăţia este rodul muncii de generaţii.

„Oamenii la noi n-au trăit decât această experienţă a instabilităţii“

Cunoaşteţi zona atât de sensibilă a mitului; el vorbeşte de vitalitatea unui popor... Cioran, mi se pare, spunea că suntem un popor obosit. Noica, pe de altă parte, afirma că limba noastră este foarte bogată, plină, vitală şi că poate îmbrăţişa o modernitate culturală, cum este filosofia, foarte bine...

Oboselile sunt reale la noi, dar au alte cauze. Cauza este inconstanţa sistemelor. Pentru că, dacă iau lucrurile numai pentru ultimii 500 de ani sau de la fondarea statelor româneşti - la început, au trebuit să se impună cu sabia, ulterior, voievozii au încercat să dea legi, care să reglementeze viaţa. Lucrul acesta s-a făcut prin Matei Basarab, în Muntenia, prin Vasile Lupu, în Moldova. Coduri de legi în consonanţă cu obiceiurile pământului, legea trebuie să legitimeze obiceiurile. Dar nu au fost de lungă durată; ele au durat de fapt cel mai mult până la moartea lui Brâncoveanu, când încep domniile fanariote. Domniile fanariote au adus după ele şi schimbarea codului juridic. Doar schimbarea codului juridic deocamdată. Ne-am condus aproape o sută de ani după un alt cod juridic, turco-fanariot. În preajma lui 1800, iar se schimbă codul juridic, intervine cel slav, prin Regulamentul Organic. Vreme de 20-30 de ani ne-am condus după acesta. Au loc revoluţiile de la 1848, se schimbă codul juridic din nou, prin care încercăm să ne înscriem în Europa. Are loc, ulterior, înlocuirea lui Cuza prin Carol, se schimbă codul juridic. Se produce evenimentul de la 23 august 1944, consecinţa - o nouă schimbare a codului juridic. Se produc evenimentele din decembrie 1989, se schimbă codul juridic. Ce consecinţe poate avea această situaţie? În primul rând, neîncrederea oamenilor în lege. Legea trebuie să fie stabilă. Englezii au legi de la 1300, de pe vremea lui Eduard Confesorul. Legi bine aşezate şi oamenii acţionează în funcţie de lege, ce spune legea. La noi, situaţia aceasta nu a produs decât o uriaşă confuzie... Nimeni nu stăpâneşte legea, dovadă sentinţele contradictorii care se dau în diverse procese şi, cu atât mai puţin, oamenii care nu sunt specialişti. De aici provine neîncrederea în lege, neîncrederea în Justiţie şi neîncrederea în general în instituţii şi în întreaga organizare socială. Pentru că oamenii la noi n-au trăit decât această experienţă a instabilităţii. Din cauza aceasta, nu despre oboseală aş vorbi eu, ci despre neîncredere, despre scepticism. Ceea ce este cu totul altceva...

În Grecia antică, conducătorii dădeau în primul rând legi...

Da, vă dau un exemplu mai apropiat de noi. Cardinalul Richelieu, la o mie şase sute patruzeci şi ceva, a făcut Academia Franceză... Academia avea o singură misiune, imensă, însă trebuia să facă marele dicţionar al limbii franceze. Richelieu înţelesese că acolo unde nu ai acest instrument extrem de important, nu poţi avea nici legislaţie, nici Justiţie şi, în consecinţă, nu poţi avea decât o viaţă socială haotică.

Noi, în 2008, nu avem un asemenea dicţionar al limbii române...

Acestea sunt marile diferenţe între noi şi alte popoare europene... Dar şi aici nu avem acest dicţionar pentru că instituţia care trebuia să-l ofere a trecut şi ea prin toate aceste contorsiuni prin care a trecut şi societatea românească.

Mă sperie diferenţa dintre Franţa şi România, nivelul unui ministru francez de dinainte de o mie şapte sute şi un prim-ministru sau un guvernator din anul 2000, din România. E o diferenţă uriaşă - e ca între unul care trăieşte într-o lume cu o mulţime de valori ierarhizate şi un barbar...

Diferenţa ţine de altceva, de faptul că Richelieu voia să trăiască într-o lume în care ordinea să fie stabilizată. Noi vrem să trăim într-o lume în care ordinea să nu fie stabilizată. Şi acolo unde ordinea nu este bine stabilizată, poţi să dai legi cu dedicaţie, ordonanţe de guvern cu dedicaţie, poţi să pescuieşti în ape tulburi.