Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu „Viaţa e un miracol. Pentru el nu poţi decât mulţumi“

„Viaţa e un miracol. Pentru el nu poţi decât mulţumi“

Un articol de: Augustin Păunoiu - 12 Apr, 2009

Un actor adevărat caută întotdeauna să educe, să recupereze prin rolurile sale pe cei înaintea cărora joacă. „Nu există rol incompatibil cu credinţa mea, spune Oana Pellea, pentru că în orice suflet, cât de întunecat ar fi, e şi puţină lumină, puţin alb. Actoria pentru mine nu e dedublare sau minciună. Dimpotrivă: e adevăr şi cunoaştere.“ Despre viaţa actorului care se împleteşte cu cea de creştin ne-a vorbit Oana Pellea, actriţă la Teatrul Bulandra din Bucureşti.

Ce reprezintă pentru dumneavoastră credinţa creştină, implicit Biserica Ortodoxă?

Nu ştiu să răspund. Pot doar să vă spun că pentru mine Bunul Dumnezeu e o certitudine!

Este actoria compatibilă cu credinţa creştină? Există roluri pe care le-aţi refuzat pe considerentul incompatibilităţii cu crezul dumneavoastră moral-religios?

Nu. Pentru că nu am întâlnit până acum nici un rol care să nu poată fi iertat. Chiar dacă rolul este al unei criminale. Ăsta e testul. Să-l salvezi. Să arăţi lumii partea luminoasă şi din sufletul unui criminal. Există aşa ceva. Negrul îl vedem pentru că ştim că există Alb!

Rolurile nu vin întâmplător la actor. Rolurile, şi ele... te aleg. Până acum nu m-a ales nici un rol care să îmi nege credinţa. Dimpotrivă, dacă mă gândesc la Ioana dâArc…

Pesimismul e doar un lux penibil

În poezia „Glossă“, Eminescu ne prezintă viaţa ca o scenă pe care urcăm, jucăm un rol, după care plecăm. Suntem doar actori „pe o lume mică ce se măsură cu cotul“ sau avem o menire de împlinit înaintea lui Dumnezeu şi a semenilor?

Nu îndrăznesc a-l „comenta“ pe Eminescu... M-aş acoperi de ridicol! Pe 15 ianuarie eram binecuvântată de Domnul şi mă găseam la Mănăstirea Tismana, unde am aprins o lumânare pentru sufletul frumos al României, domnul Eminescu.

Da, are dreptate. Lumea e mică de se măsoară cu cotul...

Dar cu umilinţă vă atrag atenţia că domnul Eminescu nu spune nicăieri în „Glossă“ că jucăm un rol. „Privitor ca la teatru“... implică... o detaşare. Sau, oricum, asta e interpretarea mea... a sufletului meu. Sigur că avem o menire. Să ne bucurăm.

Şi să împărtăşim această bucurie a miracolului existenţei cu semenii.

„Tot ce mi se întâmplă se întâmplă înspre înţelegere“

Sunteţi o fire optimistă?

Da. M-am ivit pe lume pesimistă şi m-au luat Viaţa şi Domnul de mână şi pot spune că sunt foarte optimistă. Când va veni ultima secundă a fiecăruia dintre noi, vom înţelege: ce lux penibil şi de dispreţuit a fost pesimismul în viaţa noastră! Aşa că: câştig timp. Sunt foarte optimistă.

Cred din toată fiinţa că TOT ce mi se întâmplă se întâmplă spre binele meu, înspre înţelegere. Dacă sunt în stare, bineînţeles... să înţeleg!

Cărui lucru sau persoane îi acordaţi cea mai mare valoare în viaţa dumneavoastră?

Nici un lucru nu are valoare, în sine. Valoarea o investeşti tu. O piatră, de exemplu, poate avea o enormă valoare pentru mine pentru că e adusă de tata din Cuba. E o piatră neagră şi pe ea, cu alb, e marcat un O perfect. A găsit-o în ocean şi mi-a adus-o! Îmi încape în podul palmei şi când stau la birou o ţin în mână... e caldă... Ea are valoare pentru că e încărcată cu o istorie a mea, a vieţii mele. Pentru altcineva piatra asta e... doar o piatră. Valoarea lucrurilor e relativă. Pentru X are valoare ultimul tip de maşină. Pentru mine e doar o grămadă de fiare...

Persoane, da. Sunt multe persoane cu care am avut „întâlniri“ reale sub cerul ăsta, plin de „ochii“...

Persoane pentru care, probabil, că am venit să mă întâlnesc cu ele pe acest pământ. Da, datorez enorm multor, foarte multor persoane.

Ce sens are viaţa pentru dumneavoastră?

Viaţa? Viaţa e Miracol. Punct. Nu vi se pare miraculos că vedem, auzim, simţim, pipăim, că există verde, şi dulce, şi miros? Că mergem cu ceea ce numim arbitrar, picioare? Că iubim, plângem, râdem, ne mirăm. Bucurăm, întristăm, judecăm. Dacă ăsta nu e miracol, ce e?

Sens? Ce sens poate avea un Miracol? Un Miracol e pur şi simplu. E o stare de fapt. Pentru el nu poţi decât mulţumi.

„Prin fapte, întâmplări, oameni, m-a luat Domnul de mână…“

Cum ajunge omul la credinţă? E nevoie de un şoc, de o ruptură sau e o schimbare lină? Cum a fost în cazul dumneavoastră? Cum aţi descoperit credinţa?

Nu ştiu. În cazul meu... drumul e o mirare şi azi. Nu am fost foarte aproape de Domnul. Mergeam pe când eram mică, în vacanţe la Craiova, în fiecare duminică cu mamaie Gigetta să facem curăţenie la cimitir şi la biserică. Nu înţelegeam multe. Ştiam că sub pământ, unde aprindeam lumânări de ceară... erau doamne şi domni care... aveau oarece legătură cu mine... bunici, străbunici şi bunice... Ce să înţeleg? Simţeam ceva nedefinit... dar simţeam şi a rămas... această amintire a simţământului. O adoram pe bunica Gigetta şi, atunci, automat iubeam şi căpăta importanţă ceea ce făcea ea. Deci era important la cimitir şi în biserica afumată. Treceam pe sub masa de Paşti. La slujbe, din când în când, tot cu mamaie Gigetta.

Şi am crescut... Tata s-a îmbolnăvit. Aveam 21 de ani. Şi, într-o seară, am pus mâna pe un creion şi am scris, la 21 de ani, o scrisoare: „Pentru Bunul Dumnezeu“. Ridicol, nu? Patetic, poate... dar chiar nu mă interesa şi nici acum nu dau doi bani pe judecăţi de genul ăsta... Deci, am scris o scrisoare, câteva rânduri, în care îi spuneam scurt pe doi Domnului Dumnezeu că, dacă există... atunci să îl salveze pe tata... şi eu voi crede până la moarte în El... Nu s-a întâmplat aşa cum voiam eu...

Automat am avut ani de zile un refuz absolut faţă de Domnul. Pentru mine, faptul că nu mi-a răspuns la dorinţă... însemna că NU există! Mă întrebaţi cum am ajuns azi... aici... Răspunsul este: Nu ştiu. Încet, încet, duios, delicat. E ca şi când prin fapte, întâmplări, oameni, imagini, îngeri m-a luat tot Domnul de mână şi am ajuns în ziua când „sufletul meu“, mama mea, se pregătea să plece spre Domnul, şi la spital am avut forţă să îi spun dragostei vieţii mele: „Dacă vrei să pleci la Domnul, „nu sta pentru mine!“... Zâmbetul ce l-am primit înapoi... o să mă lumineze toată viaţa şi toată moartea.

Cum am ajuns aici? Habar nu am! Nu am nici un merit. E doar meritul Lui!

„Orice rol e un drum de cunoaştere“

Atunci când interpretaţi un rol nu se produce o despărţire de sufletul dumneavoastră? Cum reuşiţi dedublarea? Aceste exerciţiu vă ajută în perfecţionarea dumneavoastră morală? Mă gândesc că, atunci când jucaţi un rol negativ, ajungeţi să cunoaşteţi, să simţiţi mai intens laturile urâte ale umanului.

Nu există nici o dedublare în cazul meu. Nici un fel de despărţire de sufletul meu. Din contra. E vorba de regăsire. Orice rol e un drum de cunoaştere, recunoaştere. Repet, şi într-un rol negativ datoria mea este să îi găsesc părticica de lumină. Actoria pentru mine nu e dedublare sau minciună. Dimpotrivă: e adevăr şi cunoaştere.

Ultima reprezentaţie în care apăreţi este „Buzunarul de pâine“. Încercaţi o exegeză în cheie creştină a acestei piese pentru cei care nu au ajuns să o vadă.

Orice spectator vede spectacolul pe care îl merită şi pe care alege să îl vadă. Pot vorbi despre Buzunarul... „meu“.

Nu vreau să spun decât că nu îl joc întâmplător. Că am încercat de cel puţin opt ani să existe pe scenă, cu diferiţi parteneri, diferiţi regizori... şi că de abia acum... s-a ivit în această formă. Acum trebuia să apară. Bucuria mea e enormă când văd cum este primit spectacolul, biletele vândute cu 2-3 săptămâni înainte. Nu fac reclamă. E o realitate. Înseamnă că lumea are nevoie de astfel de spectacole şi ăsta e un semn de speranţă.

„Artiştii trebuie să arate oamenilor că pot trăi frumos, curat, bucuros“

Actorii şi intelectualii în general trebuie să înveţe oamenii să trăiască frumos, „să nu deranjeze pe nimeni în jurul lor“, cum bine vă învaţă mama dumneavoastră. Credeţi că lumea artiştilor, a oamenilor de cultură se implică suficient în propagarea unui mesaj creştin public? Comparativ cu perioada interbelică, cum vedeţi această clasă?

Nu îmi pot permite sa judec. Pot vorbi depre mine. Atât.

Fiecare are alegerea sa în viaţă. La fel şi în artă. Cu motivele fiecăruia. Cu istoria fiecăruia. Rămâne la latitudinea individuală alegerea.

Dacă vorbesc despre mine: da! cred din toata fiinţa mea că artiştii trebuie să arate oamenilor că se poate trăi frumos, curat, bucuros. Nu numai în suferinţă sau dacă vorbesc despre suferinţă: şi în ea există îndumnezeire! Arată-mi asta, ca artist! Nu îmi spune că nu există nici o soluţie, că suntem pierduţi! Pentru că, pur şi simplu, nu mă interesează, pentru că eu, ca fiinţă, caut Salvarea, nu Nimicul! Din multe motive: speranţa, credinţa, autoapărare...

„Tata a fost născut să dea bucurie“

Vorbiţi despre părinţii dumneavoastră. Erau creştini practicanţi? Care sunt cele mai importante învăţături pe care vi le-au lăsat?

Părinţii mei au fost părinţii ideali pentru mine. Ei sunt dragostea vieţii mele. Au fost Creştini prin faptă şi cuvânt! Prin felul cum au trecut pe acest pământ! În mod autentic. Nu în formă!

Tata a fost născut să dea bucurie! A trăit curat (cinstit, vă puteţi închipui aşa ceva? Că e posibil aşa ceva?), dăruind în jur doar bucurie, bună dispoziţie, fiind modest, bun, deschis, o minune!

Mama este întâlnirea vieţii mele. Cea care m-a adus pe lumea asta superbă, m-a învăţat cum se poate trăi frumos, cum se poate muri frumos, cum să râzi în hohote, ce înseamnă boierimea sufletească, ce înseamnă demnitatea suferinţei, o minune.

Vedeţi! Ce pot face eu decât mulţumi Domnului câte zile voi mai avea...

Pesimismul înseamnă de fapt: frică. Nu există singurătate. Uitaţi-vă la cer, noaptea. Sau într-un microscop! Există singurătate şi frică? Nu! Doar mirarea că sunt şi minunea că EŞTI!