Absenţa aparentă

Ceea ce-i poate surprinde pe unii în viaţa Părinţilor este experienţa părăsirii de către Dumnezeu, pe care ei au făcut-o chiar şi după ce au atins o treaptă înaltă de îmbunătăţire duhovnicească.

La prima vedere s-ar putea crede că un om sfânt, trăind în permanentă rugăciune şi trezvie, are pururea pregnantă în sine prezenţa lui Dumnezeu şi că această prezenţă este deplin ocrotitoare, îndepărtând orice gând de îndoială sau de tristeţe sau de descurajare. Văzându-i pe atâţia dintre Părinţii noştri îmbunătăţiţi în necazuri, suferinţe de tot felul, „neputincioşi“ cu ei înşişi, după ce au ajutat cu rugăciunile şi sfatul lor, în numeroase rânduri, sute sau mii de credincioşi care i-au cercetat, poţi fi uneori ispitit, ca odinioară arhiereii, cărturarii şi bătrânii iudei în faţa lui Iisus, să spui: „Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să se mântuiască!“ (Matei 27, 42).

Fiecare, fără excepţie, se pare, trece în această viaţă, într-un fel sau altul, mai des sau mai rar, prin aceste momente de criză, când i se pare că Dumnezeu l-a abandonat. Momente în care nimic nu-ţi iese sau îţi iese pe dos. Când ţi se pare că nimeni nu te iubeşte sau, mai grav, că nimeni nu are nevoie de tine, că nu mai ai nici un rost, când ţi-e lehamite de toate şi chiar de viaţă... Judecata noastră este pripită şi superficială cel mai adesea în astfel de cazuri (de la „I-a pedepsit Dumnezeu!“ până la „Cum poate Dumnezeu să îngăduie una ca asta?“).

Ceea ce putem înţelege odată cu unul din aceşti părinţi, arhimandritul Sofronie de la Essex, este că respectivele momente fac parte din viaţă fără a fi extraordinare, că ele sunt trecătoare şi că, atunci când sunt suportate cu răbdare („Răbdare, răbdare şi iarăşi răbdare!“ - spunea părintele sfânt Cleopa Ilie de la Sihăstria), devin ziditoare. Dacă înţelegem răbdarea ca fiind, desigur, o stare activă, de luptă cu sine şi de încredere în Dumnezeu.

Şi apoi, n-a trecut Însuşi Hristos pe cruce ca om, prin această experienţă teribilă care-L face să strige „Eli, Eli, lama sabahtani?“, adică „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?“ (Matei 27, 46). Sunt, în fapt, ultimele Lui cuvinte înainte de „a-Şi da duhul“, cum spune Scriptura. De ce se încheie traseul Său în trup, în această lume, pe această notă dramatică? Poate ca o subliniere că aceasta este experienţa existenţială ultimă şi cea mai înspăimântătoare înainte de cea a morţii, dacă nu chiar mai teribilă decât ea - părăsirea de către Dumnezeu - experienţă prin care Hristos a ţinut să treacă, pentru a fi până la capăt alături de noi, în suferinţele noastre căpătate prin cădere.

Şi dacă El n-a abolit această experienţă decât trecând prin ea, să ne aducem aminte şi de cuvântul Său: „Nu este ucenic mai presus decât învăţătorul său; dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul său“ (Luca 6, 40).

Ceea ce a urmat pentru Hristos se ştie: moartea, îngroparea, Învierea...

Odată cu Învierea, clepsidra a fost întoarsă. Primele cuvinte ale lui Hristos de după Înviere adresate femeilor mironosiţe şi, prin ele, lumii întregi au fost „Bucuraţi-vă!“ (Matei 28, 9). Drumul spre raiul bucuriei depline şi veşnice trece şi prin coborârea cu duhul în infernul părăsirii, aparente, de către Dumnezeu. Căci, de fapt, Dumnezeu nu ne părăseşte cu adevărat niciodată. Noi suntem cei ce-L părăsim şi, odată cu El, părăsim adesea şi pe oamenii de lângă noi.