„Adaos la potirul cântării”. Gândurile protosinghelului Ignatie Grecu

Peregrinând printre chinoviile istorice ale Arhiepiscopiei Bucureștilor, am poposit la Mănăstirea Cernica, veritabil reper de viață spirituală pentru credincioșii din Țara Românească. Viața monahilor de aici este plină de lupte în arena duhovnicească, de gânduri înălțate către Dumnezeu și de o permanentă răstignire a duhului înstrăinării de Dumnezeu. Această arenă în care se cultivă dorința de a locui întru cele înalte, unde gândul se desprinde de lume așa cum vulturul se ridică spre zenit, a adus multe bucurii tainice viețuitorilor ei și pelerinilor care îi trec pragul.

Cât de prețioase devin astfel de lăcașuri pentru sufletul nostru zbuciumat, care caută trăirile duhovnicești autentice la fel cum cerbul însetează după izvoarele apelor! Așa este dorința noastră de a ne apropia de Dumnezeu, Cel ce este pretutindeni.

Popasul meu de rugăciune la Mănăstirea Cernica în ziua de sfârșit a lunii februarie 2025 îmi oferea întâlnirea cu ascultarea îndelungată a unui monah cernican care l‑a slujit două decenii pe Episcopul Roman Stanciu Ialomițeanul.

Un exemplu din obștea recentă a Mănăstirii Cernica, în care unii monahi s‑au evidențiat prin jertfire și ascultare, iar alții prin smerenie, lacrimi și o dăruire totală. Unii dintre ei au uitat de familiile lor, au uitat chiar de sine, s‑au înstrăinat de cele lumești, pentru a se apropia de cer.

La sfârșitul slujbei de prohodire a părintelui Teofan Milia, poetul Ignatie Grecu, și el printre monahii vechi ai lavrei cernicane, cu vreo 40 de ani de nevoință, mi‑a dăruit o altă carte recent tipărită la Editura Boem@ în 2024, intitulată „Adaos la potirul cântării”.

 Volumul părintelui Ignatie cuprinde pagini cu aforisme și cugetări care ne invită la gândirea dincolo de lucrurile trecătoare.

Aceste reflecții își au, cu siguranță, izvorul în cuvintele Sfintei Scripturi și în scrierile Părinților Bisericii. Unele dintre ele sunt împrumutate din Sinaxare, altele din tradiția paisiană și din învățăturile bătrânilor monahi cernicani, și ne invită la privirea într‑o altfel de notă a efemerei noastre existențe. Unele dintre aceste aforisme au valoare literară, par chiar a fi rupte din poemele stihuitorului Ignatie Grecu.

De altfel, ni se spune că părintele s‑a lăsat fascinat de puterea cuvintelor și de capacitatea lor de a crea realități nemaiîntâlnite.

El ne împărtășește gândurile sale prin poezie, prin atâtea poeme, prin cele peste 20 de cărți pe care le‑a încredințat tiparului, dar și printr‑un dialog fructuos pe care l‑am descoperit și de această dată în întâlnirea cu protosinghelul poet, cu scriitoarea Aura Christi, cu cărturarul Andrei și cu alți iubitori de cuvinte înalte.

Pe marginea acestor aforisme și cugetări, în general se cuvine să păstrăm tăcerea. Părinții Bisericii ne spun că a tăcea cu privire la taină este fără de primejdie, dar și cuvintele ne ajută să înțelegem mai mult cele pe care le‑am citit undeva ori le‑am auzit. Sunt mulți oameni marcați până la sfârșitul vieții de un cuvânt rostit sau scris, care a rămas asemenea unei nestemate de mare preț în existența lor.

Dintre aceste aforisme, mă voi opri asupra unora. Toate au frumusețe și descopăr, uneori, când ni se propun astfel de cugetări din scrierile unor ierarhi, ale unor cărturari, ale unor iubitori de înțelepciune, universul sufletului lor. Nu toți au aceeași vastă erudiție și aceeași capacitate de sinteză a cunoștințelor, dar unele din aceste maxime aduc atâta bucurie și lumină, încât cuvintele sunt de prisos. Pe de altă parte, comentariile ne ajută să înțelegem mai bine un subiect, o temă și chiar o simplă enunțare oferită de aceste dictoane.

Voi începe cu unul notat chiar la pagina 33. Știm ce înseamnă, fără să aprofundăm prea mult, acest număr plin de semnificație. La această pagină, Ignatie Grecu ne spune: „Câte cărți bune scrise, atâtea păcate iertate se spune. Mare lucru să știi că pentru câteva pagini scrise ți s‑au iertat atâtea păcate. Înseamnă că scriitorii sunt iertați, mai ales cei care au privit către lumină”.

Amintim o altă însemnare: „Tu să semeni binele, Dumnezeu îl va face să crească”. Sămânța așezată în pământ bun aduce rod însutit, așa cum ne învață Domnul Hristos în Pilda semănătorului. Dumnezeu face să crească. Ceea ce pare infim la început - anumite semințe nici nu se vad în podul palmei - poate deveni copac umbros în ramurile căruia se ascund mulțime de păsări.

„Ce sunt norii? m‑a întrebat un copil. Umbrele grădinilor din paradis, am răspuns.” Aici observăm poezia. Și continuă: „inima, o fântână, ochiul, o ciutură. Ridică din adânc la lumină apa cea mai clară”. Inima, o fântână. Iar ochiul, o ciutură, cum se întâlneau de demult pe la marginile ulițelor fântânile care ostoiau setea celor care veneau de la truda câmpului.

Iubitorul de aforisme scrie mai departe: „Sunt rare și foarte scumpe acele lacrimi când sufletul se roagă, suspinând din adâncul inimii. Mult mai de preț decât cuvintele”. Când este vorba despre rugăciune și despre lacrimi, mai ales cele izvorâte din adâncul inimii, cuvintele pălesc, pentru că cei care se roagă într‑un astfel de mod nu așteaptă comentarii, ci așteaptă răsplata întâlnirii aievea cu Dumnezeu.

„Pe suprafața apei tremură efemeră spuma. În adânc strălucește pururi perla.” Hoțul de mărgăritare, cuvinte pline de frumusețe ale unui poet ierarh care a înțeles că în adâncul mării erau perle, iar cineva le‑a găsit mergând adeseori cu fiul lui să le scoată la suprafață. Perla strălucește de‑a pururi în adânc. Spuma se risipește, dar valoarea și frumusețea perlelor nu pot fi vreodată înlocuite.

„Așa cum soarele absoarbe umezeala pământului și îl face să fie roditor, la fel Hristos ne‑a cuprins în Sine spre curățire și mântuire veșnică.” Aceste slove radiază de bucuria pe care o simte un om cuprins de Hristos când cugetă la Jertfa de răscumpărare pe care Soarele dreptății a săvârșit‑o pentru noi, cei aflați în mocirlă și în umezeala pământului.

Poetul se întreabă: „Vrei să scrii versuri? Suferă în singurătate și tăcere. Roagă‑te, plângi și apoi cântă”. Cântarea monahului‑poet nu este asemenea cântării marilor psalți, ci o psalmodiere imnografică, care ne vorbește în viers melodios despre Cuvântul Care S‑a făcut trup și S‑a sălășluit între noi.

Despre vederea lui Dumnezeu, autorul ne spune că este hrana îngerilor. „În Împărăția lui Dumnezeu, care nu este mâncare și băutură, îngerii se bucură de comuniune deplină cu Cel care i‑a creat. Ei Îl laudă neîncetat cu glasuri de bucurie, Îi aduc mereu cântare, spunând: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, plin este cerul și pământul de mărirea Lui”. Noi avem alte vederi. Ce bine ar fi să ne asemănăm îngerilor!

Urmărind, probabil, în zilele calde mersul avioanelor, deasupra ostrovului Cernicăi, poetul s‑a întrebat: „Ați auzit zgomotul pe care l‑a făcut acel avion zburând pe sus? Este opera oamenilor cea mai avansată - dar ne face o propunere mult mai tentantă: priviți la păsări, apoi coborâți încet ochii voștri, privind în taină florile, cum cresc și înfloresc. Este creația cea mai simplă a lui Dumnezeu. Cât de tainică și plăcută este! A oamenilor, mult mai zgomotoasă și supărătoare, deși în sine folositoare”. Mare adevăr! Cine poate înlocui frumusețea florilor și privirea către păsările cerului? Și totuși, de multe ori preferăm lucrurile mai zgomotoase, dar mai puțin încărcate de taina lui Dumnezeu.

Despre isihie ne spune că este adiere de vânt lin și subțire, briza Duhului Sfânt, lucrarea Duhului Sfânt în viața noastră. „Ce fericiți sunt iubitorii de isihie, adică de liniște! Mai mult decât iubitorii, însă, sunt fericiți cei care au dobândit‑o”.

Poetul mărturisește: „Multe lacrimi am plâns, hrisov la temelia unui poem”. Despre lacrimi am găsit o preafrumoasă mărturisire, îndemn și teologhisire la Sfântul Ioan Scărarul - „Despre fericita întristare”, despre lacrimile aducătoare de bucurie. Părintele spune că lacrimile lui sunt asemenea unui hrisov dintre cele pe care le așază episcopul în Masa Sfântului Altar pentru a se săvârși acolo neîncetat Liturghia.

Unele îndemnuri parcă sunt desprinse din scrierile marilor Părinți. Între altele, este și cel care ne spune: „Vino în cimitir să‑ți arăt munți de slavă deșartă”. Cred că este cugetarea cu cel mai mare realism, deși toate au adevăruri sau frânturi de adevăr și cuvinte pline de înțelepciune.

Slava deșartă a omenirii de până acum este mai înaltă decât munții despre care am învățat cândva. În cimitir, deși nu îi vedem, sunt astfel de munți. Pe de altă parte, cred că sunt și cimitire unde întâlnim mireasmă de crini și de lăcrămioare, care nu se împuținează vreodată.

Despre cei care au trecut prin mari încercări, poetul ne spune: „Voi ați suferit în temnițe și în umbră adâncă, în beciuri umezite, înfometați și singuri, bătuți, înfrigurați, dar nu înfrânți” - o definiție dintre cele care se pot da martirilor neamului românesc și îndeosebi a celor trecuți printr‑un ev aprins, care a însemnat atâta ostilitate și față de Biserica lui Hristos de la noi.

Ne mai îndeamnă părintele Ignatie, spunând: „Simțul măsurii la porumbei, al armoniei la pești, al strălucirii la îngeri, toate cele trei oferite ca model, fără comentarii”.

Păstrez, așadar, cu mare bucurie „Adaosul la potirul cântării”, pe care l‑am primit în ultima zi a lui Făurar de la părintele Ignatie Grecu. Mă rog, după citirea acestor aforisme, izvodite dintr‑un pisc al sufletului, ca autorul lor să găsească mereu timp de a scrie și de aduce fraților întru Hristos noi astfel de cugetări, care să înalțe pe cititor la lumina și slava cerească.