Al câtelea-s din cartier

Suntem mereu predispuși să-i judecăm pe ceilalți, deși învățătura creștină ne spune: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi veţi fi judecaţi şi cu măsura cu care măsuraţi vi se va măsura. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?” (Matei 7, 1-3)

Mai mult decât atât, îi judecăm, chiar cu severitate, pe cei care obțin performanțe remarcabile în domeniul lor, pentru că... ar fi putut să facă și mai mult! Vă amintiți, cu siguranță, reproșurile care i se aduceau minunatei Simona Halep pentru că, deşi avea deja o carieră spectaculoasă, nu câştigase nici un turneu de Grand Slam. Iar după ce a câştigat unul, ba chiar două, cârcotaşii bombăneau: „Da, dar celelalte două!?” Aceiași critici declarându-se grav dezamăgiți când, după ce fusese nr. 1 mondial, Simona nu mai era „decât” pe locul 2 sau mai jos.

Trebuie să fii foarte tare ca să faci asemenea comentarii. Foarte tare în pielea obrazului, de­sigur. Căci, înainte de-a te lua de cineva care e „doar” pe locul 2 în lume, ar fi de bun-simț să-ți pui problema pe ce loc ești tu, în ceea ce faci, dacă nu în lume sau în Europa, măcar la nivel național, județean sau municipal. Ești pe locul 1, ești cel mai bun în profesia ta măcar în cartierul tău?

Atunci când chiar n-au de ce să se ia din punctul de vedere al realizărilor, „judecătorii” au altă apucătură, încă mai jenantă ca prima: demitizarea. Asta se execută prin coborârea în frivol: „Da, scrie binișor, dar știi cât bea?” Mecanismul a fost descris memorabil (și cu profundă amărăciune) de Mihai Eminescu:

„Dar afară de acestea, vor căta vieții tale

Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale -

Astea toate te apropie de dânșii... Nu lumina

Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina,

Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt

Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;

Toate micile mizerii unui suflet chinuit

Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit”.

Bietul de el, și-a anticipat prea bine viitorul în posteritate. E drept, marea noastră majoritate îl considerăm un geniu, dar apar tot mai multe voci care se străduiesc să arate „că n-ai fost vrun lucru mare,/ C-ai fost om cum sunt și dânșii...”

Ce să mai vorbim despre valorile contemporane! Aproape că trebuie să-i fericim pe românii de valoare din diverse domenii despre care abia dacă apare vreo știre fugitivă („Și te-o strânge-n două șiruri, așezându-te la coadă,/ În vro notă prizărită sub o pagină neroadă”), căci alternativa este să se bârfească și cu cine te-ai certat când erați la grădiniță, și câte riduri ai, și cum l-ai inundat pe vecinul de dedesubt acum șapte ani.

Înseamnă toate acestea că n-avem voie să avem păreri, inclusiv critice, despre cei mai bine realizați profesional decât noi? Nici vorbă. Putem să avem orice păreri despre oricine. Dar una e dacă le ținem pentru noi, alta dacă le împărtășim apropiaților și cu totul alta dacă le prezentăm public întregii lumi, pe post de sentințe.

E o vorbă: „Mai ușor cu pianul pe scări!”

Și mai e una: „I-auzi brâul cum trece râul!”

Să fim așadar prudenți cu judecățile de valoare.