Alexander Schmemann - întâlnirea cu sinele

Cultura ultimilor o sută de ani este marcată puternic de curiozitate. Ea își întinde antenele în zone din cele mai diferite: de la mecanismele in­terne de funcționare a lumii și până la viața intimă a perso­na­li­tă­ților publice, iar uneori merge și mai departe. Literatura biografică, memorialistică și diaristică este printre genurile cele mai citite. Se publică și se devorează jur­nale, care aduc un plus semni­ficativ de cunoaștere. Jur­nalul, scris de parcă nu ar fi gân­dit decât pentru sine și nu pentru ochi străini, scoate la vede­re o parte a personalității, care în general este adăpostită de tăcere.

Lumea teologică și bisericească ortodoxă a produs prea puține astfel de texte. Foarte rar ne este dat să ajungem în apropierea teologilor și a preoților. Să le fim alături zi de zi în momentele lor de singurătate, când reflectează, lipsiți de constrângeri, asupra universului în care se mișcă. Un astfel de jurnal este cel al părintelui Alexander Schmemann, care acoperă cu însemnări ultimii săi zece ani de viață (1973-1983).

Ce este de fapt acest jurnal care conține însemnări ce ajung până aproape pe patul morții (ultima notiță este din 1 iunie 1983, iar părintele se stinge din viață la 13 decembrie, în același an)? Editorii și comentatorii observă însemnările mărunte despre activitățile cotidiene, reflecțiile asupra problemelor bisericești, schițele articolelor și cursurilor la care lucra, descrieri fulgurante ale tihnei căminului familial sau ale frumuseții naturii și așa mai departe. Pentru autor, însă, jurnalul este prilejul unei mereu reînnoite întâlniri cu sinele. În felul acesta și debutează, cu o notă din 29 ianuarie 1973: „Iată-mă, un om în vârstă de 52 de ani, preot și teolog de peste un sfert de veac - ce înseamnă toate acestea și este necesară o astfel de lămurire?” Introspecția și reflecția asupra propriei persoane revin mereu: „Decan, preot, profesor: simt uneori (mai ales în dimineți însorite ca și cea de azi) că toate acestea nu au nici o legătură cu mine, că sunt o simplă mască, dar totuși viața mea este determinată de acestea în proporţie de 90%. Când dau la o parte masca, oamenii sunt uimiți – cum poate fi el însuși? Când port masca, tot ce spun este justificat. Cât este de ușor să-ți diluezi personalitatea la adăpostul unei măști și, mai mult, să te atașezi de ea…” (12 octombrie 1973).

După însemnări mărunte se naște întrebarea: „De ce scriu toate acestea?” și imediat răspunsul: „Pentru că este important să conștientizez cât de multe îmi dă Dumnezeu și să știu cât de păcătoase sunt deznădejdea, îmbufnarea, lipsa de veselie” (18 martie 1974). Jurnalul funcționează și ca un semn menit să amintească la fiecare pas de binecuvântările lui Dumnezeu ascunse în micile bucurii zilnice, adesea atât de ușor de trecut cu vederea.

Există o dinamică specifică a funcțiilor deținute. Pe nesimțite, ele pot ajunge să te dețină, să te confiște cu totul. Dintr-o persoană cu potențial tainic poți ajunge să fii identificat cu o funcție, iar aceasta este inevitabil o reducție, oricât de semnificativă este funcția respectivă. Și în această situație jurnalul pare a fi o soluție: „scopul acestui jurnal și nevoia instinctivă de a-l scrie stau în dorința de a ține totul în mine și de a nu fi redus la un singur lucru - «decan al Seminarului Sfântul Vladimir» sau ceva asemănător” (30 noiembrie 1974).

Agitația, risipirea în activități multiple au un efect de alienare, de înstrăinare de sine. În asemenea momente, jurnalul devine un absolut necesar punct de contact cu sinele: „O dimineață agitată, datorată plecării mele: spovedanii, discuții, cursuri, telefoane, scrisori. Am deschis acest caiet precum o oglindă, ca să mă asigur că mai exist” (19 noiembrie 1976).