Antinomia vulnerabilității lui Hristos

Este imposibil să vorbești despre adevărurile și realitățile adânci ale creștinismului fără a te izbi, mai devreme sau mai târziu, de antinomii insurmontabile. Începând chiar de la afirmațiile fundamentale, care privesc triadologia sau hristologia, toate au o natură antinomică. Dumnezeu este Unul în ființă, dar sunt trei Persoane, iar Fiul care Se întrupează este în același timp Dumnezeu deplin și Om adevărat.

Pentru creștini modelul suprem este Iisus Hristos, iar împreună cu El plonjăm în lumea antinomiilor. Complexitatea Sa extraordinară nu poate fi rezolvată altfel decât asumând gândirea antinomică.

Când vorbim despre Hristos, antinomia este la ea acasă. Fiul, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, Se face Om „pentru noi și pentru a noastră mântuire”, după cum mărturisim în Crez. Și totuși, prin acest salt care leagă creatul de necreat, dumnezeirea Lui rămâne nealterată. Prin chenoză, Dumnezeu Se golește pe Sine, „chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Flp. 2, 7-8) și rămâne, deodată, Dumnezeu neafectat.

Vulnerabilitate este un termen care a ajuns în limbile europene din limba latină, de la substantivul vulnus, care înseamnă rană. Să fii vulnerabil înseamnă să poți fi rănit.

Una dintre cele mai puternice imagini ale vulnerabilității Dumnezeului întrupat este pictura lui Peter Bruegel cel Bătrân, „Adorarea Regilor”, din anul 1564 (astăzi se găsește la The National Gallery, London). În centrul ima­ginii se găsește un nou-născut, gol. Fragilitatea lui este totală. Cel Atotputernic, Cel prin Care și pentru Care s-au făcut toate, vine în mijlocul oamenilor lipsit de apărare. Toți cei care Îl înconjoară sunt oameni afectați de moarte, dar care se acoperă cu veșminte grele, au trupuri masive, chipuri colțuroase și sunt imaginea cea mai bună a lumii în care Dumnezeu S-a întrupat. O lume care în cele din urmă Îl va crucifica.

În timpul activității Sale pământești, Hristos Se identifică adesea cu cei vulnerabili și Se oferă pe Sine drept model, asumându-Și această vulnerabilitate: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29). Sau, în altă parte: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; dar Fiul Omului n-are unde să-Şi plece capul” (Lc. 9, 58).

Fiind un Om total, Hristos Își asumă toate fațetele vulnerabilității umane, pentru că Își asumă de fapt suferința adâncă născută din condiția umană căzută. Ba mai mult, se poate chiar observa o anumită preferință pentru cei vulnerabili, pentru cei aflați la periferia societății, pentru marginali și declasați.

Și totuși, există o zonă în care Hristos nu este vulnerabil, cu toate că suferă ispita: este invulnerabil față de păcat. Scena cea mai puternică și mai elocventă este cea a ispitirii din pustia Carantaniei (Matei 4, 1-11).

În același timp, vulnerabil fiind în sensurile arătate mai devreme, Iisus Hristos acționează ca un Stăpân. Sfântul Evanghelist Luca spune despre El că „cuvântul Lui era cu putere” (Luca 4, 32), iar miracolele și vindecările pe care le face sunt nenumărate. Ceea ce a fost consemnat în Evanghelii fiind, chiar în conștiința scriitorilor biblici, doar o parte nesemnificativă din ansamblu (Ioan 20, 30; 21, 25).

Apogeul vulnerabilității și al slavei Fiului lui Dumnezeu întrupat este Răstignirea și Învierea. Cele două sunt nedespărțite în înțelegerea teologică și reprezintă punctul de maximă întâlnire dintre vulnerabilitatea Dumnezeului care moare pe Cruce și slava Aceluiași care prin patima Sa de bunăvoie zdrobește iadul și puterile răului.