Antinomia vulnerabilității și puterii

Pentru creștini, modelul suprem este Iisus Hristos, iar împreună cu El pătrundem în spațiul antinomiilor. Orice reflecție despre Hristos care renunță la antinomie devine superficială, reductivă și, în cele din urmă, falsă. Se poate transforma cu ușurință într-o teorie socială, politică, ideologică sau într-o filosofie justificativă, dar pierde din vedere adevărul.

În cazul lui Hristos, antinomia este esențială. Fiul, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, devine Om „pentru noi și pentru a noastră mântuire”, după cum mărturisim în Crez. Totuși, prin acest act de legare a creatului cu necreatul, dumnezeirea Sa rămâne neștirbită. Prin chenoză, Dumnezeu Se golește pe Sine, „chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce” (Flp. 2, 7-8), fără ca acest act să Îi altereze dumnezeirea.

Termenul „vulnerabilitate” provine din limba latină, de la vulnus, care înseamnă rană sau lovitură. A fi vulnerabil înseamnă a putea fi rănit. O imagine puternică a vulnerabilității lui Dumnezeu întrupat este oferită de pictura „Adorarea Regilor” a lui Peter Bruegel cel Bătrân (1564). În centrul acestei lucrări, un prunc gol simbolizează fragilitatea totală a Celui Atotputernic. Înconjurat de oameni masivi, acoperiți de veșminte grele, Dumnezeu intră într-o lume marcată de moarte, o lume care în cele din urmă Îl va răstigni.

În timpul vieții Sale pământești, Hristos Se identifică frecvent cu cei vulnerabili și Își asumă această stare, oferindu-Se ca model: „Luați jugul Meu asupra voastră... căci sunt blând și smerit cu inima” (Mt. 11, 29). De asemenea, El experimentează lipsurile: „Fiul Omului n-are unde să-și plece capul” (Lc. 9, 58). Hristos Își asumă întreaga suferință a condiției umane căzute, arătând o preferință pentru cei marginalizați și vulnerabili.

Totuși, există un aspect în care Hristos rămâne invulnerabil: față de păcat. Deși ispita este prezentă, cum se vede în scena din pustia Carantaniei (Mt. 4, 1-11), El nu cade niciodată pradă păcatului.

Paradoxal, Hristos, deși vulnerabil, acționează cu putere. Cuvântul Său este „cu putere” (Lc. 4, 32), iar miracolele și vindecările Sale sunt nenumărate. Evenimentele consemnate în Evanghelii sunt doar o mică parte din lucrarea Sa (In. 20, 30; In. 21, 25).

Apogeul vulnerabilității și al slavei lui Hristos este atins în Răstignire și Înviere, două momente inseparabile în teologie. Crucea reprezintă vulnerabilitatea maximă a lui Dumnezeu, în timp ce Învierea este manifestarea gloriei Sale, prin care zdrobește iadul și puterile răului. Aceste evenimente sintetizează atât vulnerabilitatea, cât și biruința Fiului lui Dumnezeu întrupat.