Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
23 Dec, 2024
Aproapele n-are nume, nici chip
Primul lucru la care ne gândim când spunem sau auzim cuvântul "aproapele" este porunca Mântuitorului de a-l iubi. Sau, cel puţin, ne gândim că din Scriptură vine termenul. Dar cine este aproapele, întrebăm şi noi, ca tânărul care dorea să se îndreptăţească pe sine. Pe cei mai de aproape ai noştri îi ştim: părinţii, fraţii, soţii, toţi cei de un neam cu noi. Pe ei îi iubim din fire, nu ne trebuie mare efort. Pe ceilalţi, mulţi, la care se referă îndemnul, nici nu ştim unde să-i căutăm. Azi-dimineaţă, vecina de vizavi, o doamnă drăguţă, în vârstă, după ce am salutat-o mi-a spus că de câte ori mă vede este nedumerită, nu mă recunoaşte de prima dată, deşi locuiesc în bloc de un an. Dar nu e de mirare. Nici eu nu cunosc decât patru vecini, iar dacă i-aş vedea pe stradă, pur şi simplu nu i-aş recunoaşte. Nu din rea-voinţă şi nici din memorie slabă, dar ne vedem atât de rar şi nu schimbăm decât cuvinte de amabilitate lângă lift, încât nu se poate să ne reţinem chipurile mai departe de acest spaţiu. În mod normal, aceşti oameni ne sunt "aproapele". Sunt fizic atât de aproape de noi, locuim în acelaşi imobil, dar nu ştim nimic unii despre alţii. Numele lor nu le ştim decât dacă avem curiozitatea să ne uităm insistent pe lista de la întreţinere.
Suntem chemaţi să ne iubim aproapele, adică pe tot omul care are nevoie de noi, cu care ne întâlnim şi interacţionăm în vreun fel în viaţa aceasta, dar noi nu mai ştim să trăim altfel decât în departele propriu. Ne creăm graniţe şi limite, ne instaurăm un cod al vecinătăţii care, chipurile, să nu agreseze intimitatea altora, dar de fapt ne convine să ne baricadăm în egoismul şi comoditatea de a nu şti nimic, ca să nu avem nici conştiinţa încărcată de ceva. Nu cumva să ştim vreo durere a celor de lângă noi, ca să nu ne simţim datori să îi ajutăm. Aproapele nostru poate fi omul din metrou sau din tramvai, când ne calcă pe nervi cu parfumul prea strident şi când vorbeşte întruna la telefon, ori râde prea tare? Aproapele nostru este bărbatul acela între două vârste care s-a încordat dintr-o dată pe scaun, în autobuz, şi face spume la gură, iar lumea din jur spune că este drogat, când de fapt el are o criză de epilepsie? Ar putea fi aproapele nostru dacă am suna la Salvare şi am sta cu el până când l-am vedea pe mâinile sigure ale unui medic, dar noi ne grăbim spre treburile noastre. Abia dacă mai ştim să fim aproapele celor apropiaţi ai noştri, şi nici atunci decât atât cât ne lasă realitatea zicalei "Frate, frate, dar brânza-i pe bani!".
.jpg)
