Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Avortul - „cel mai mare drept al femeii“?
▲ Părăsirea unui copil născut de către mama lui constituie un delict major în ochii societăţii, dar avortul, prin vicleanul său nume care deturnează de la ideea de omucidere, este privit cu indulgenţă ▲
Deşi s-a vorbit deja mult despre avort din perspectivă creştină, situaţia generală la noi în ţară este, în continuare, dezastruoasă. Din păcate, mass-media continuă să indice avortul ca fiind un mijloc contraceptiv, lucru pe care îl consider abominabil. Într-un interviu la o televiziune ortodoxă din Rusia, un ginecolog moscovit, cu nouă copii, vorbea despre lipsa educaţiei legate de fiziologia corpului la femeile din ţările estice ale Europei. Din cauza acestei lipse de cunoaştere despre corpul lor, multe femei ajung să aibă sarcini „nedorite“. Fără a susţine vreo metodă de contracepţie, medicul respectiv sugera, totuşi, măcar un mijloc de a evita uciderea pruncilor. Acelaşi medic a spus că himera sarcinilor cu probleme, a sarcinilor în cazul cărora medicul recomandă avortul este doar o manipulare. El a dat un exemplu din SUA, unde se fac statistici în vederea cheltuielilor pentru intervenţiile chirurgicale abortive. Astfel, statisticile americane indică faptul că doar 2% dintre avorturi sunt realizate din cauze strict medicale, majoritatea (98%) fiind făcute la cerere. La noi s-a făcut mare tam-tam în legătură cu vestitul decret al lui Ceauşescu, care a avut ca efect, cel puţin aşa spun statisticile (!), două milioane de copii. A fost realizat şi un documentar despre aceasta, unde se prezintă copiii născuţi bolnavi şi lipsa lor de îngrijire. Sugestia filmului şi a tuturor celor care susţin avortul este că dacă femeile puteau alege avortul, acei copii nu s-ar mai fi chinuit în condiţii groaznice de „întreţinere“. Concluzia oricărui film sau dezbateri despre avort este, din partea adepţilor avortului, că acesta este un drept fundamental al femeii, iar din partea celor care combat avortul că femeia nu poate decide dreptul la viaţă a unei persoane, chiar dacă aceasta este, pentru un timp, în interiorul corpului ei. Problematica este cunoscută, în general, dar cred că este bine să vorbim despre aceasta cât mai des şi, eventual, să facem cunoscută opinia noastră în afara cercurilor eclesiale. Deşi este la mintea cocoşului că nu există diferenţe între un copil născut de o lună şi unul din luna a cincea sau a şasea de sarcină, totuşi aceştia nu au aceleaşi drepturi, cei din pântece fiind omorâţi fără ca opinia publică să fie în vreun fel marcată. Părăsirea unui copil născut de către mama lui constituie un delict major în ochii societăţii, dar avortul, prin vicleanul său nume care deturnează de la ideea de omucidere, este privit cu indulgenţă. Această dedublare în gândire, datorată în mare parte manipulării (la fel e şi cu eutanasia, homosexualitatea ş.a.) nu este observată deloc de societate, care este, mai degrabă, interesată de lucruri mărunte ale vieţii, cum ar fi bârfele. Există astăzi tineri care se simt stingheri pentru faptul că ar putea fi născuţi datorită „decretului“, şi nu al dragostei părinţilor. Deşi m-am născut într-o ţară care nu „decretase“ naşterea de prunci, simpatizez cu aceşti tineri şi cred că nu este bine să gândească în acest fel. Naşterea de prunci este o binecuvântare. După cum am catalogat, cu ghilimele de rigoare, sarcinile „nedorite“, acestea nu sunt astfel, deoarece, cu excepţiile violentărilor, ele sunt rodul dragostei, chiar dacă al uneia pătimaşe, în afara căsătoriei sau în familie şi indiferent de vârstă. Scopul unirii dintre bărbatul şi femeia în cauză este, din perspectivă pur fiziologică, procrearea. „Problema“ apare abia în urma analizării situaţiei, a gândului la ce va zice familia sau societatea, iar nu la pruncul care trăieşte sub inima mamei sale. Puţinele tinere care aleg să înfrunte singure greutatea izolării sociale sunt arareori încurajate şi, de cele mai multe ori, privite cu dispreţ ori cu milă. Ceea ce încearcă să facă părintele Nicolae Tănase la Valea Plopului, în cadrul mişcării Pro Vita, este un act plin de curaj, susţinut doar de dragostea pentru copii a unor creştini. Păstrarea sarcinii cu orice preţ este scopul oricărui creştin autentic, care află de viitorul prunc. Revin, poate obsedant pentru unii, dar cu gândul de a transmite mai clar mesajul, la îmbisericire. În una dintre scrierile Părinţilor Apostolici se descrie diferenţa dintre creştini şi păgâni. Printre altele, deosebirea consta în faptul că purtătorii numelui lui Hristos nu-şi aruncau copiii. Cum putem vorbi astăzi de o societate românească creştină, când oamenii botezaţi, mirunşi şi chiar spovediţi sau împărtăşiţi privesc cu indiferenţă sau chiar ajung să realizeze avortul? Aşadar, dreptul femeii la avort este o „soluţie imorală“ a „liber-cugetătorilor“ de pretutindeni. Lumea „civilizată“ de astăzi, corect politică, tinde să nu aibă, din ce în ce mai evident, nimic de-a face cu creştinismul. Datoria noastră este să ne folosim de dreptul nostru la exprimare, cât timp îl mai avem, trăgând semnale de alarmă în privinţa încălcării flagrante nu doar a moralei creştine, ci şi a logicii elementare a biologicului.