Biruința Învierii

În România comunistă, atât cât am apucat‑o eu, Învierea Domnului a biruit orice.

Tinerii și copiii de azi nu știu, probabil - într‑un fel e bine, că nu s‑au confruntat cu așa ceva, dar totuși trebuie să afle -, că sub uriașa presiune a regimului dictatorial, oamenii s‑au văzut siliți să facă destui pași înapoi, inclusiv în ceea ce privește religia și tradițiile, să se ascundă, să se ferească, să se protejeze. De aceea, dacă unii se cununau în biserică și‑și botezau creștinește copiii, alții se mulțumeau cu actele de stare civilă. Și, firește, nu se prea înghesuiau în general să intre în casa lui Dumnezeu, chiar dacă credeau în El.

Au fost vremuri greu de ima­ginat azi, în care mi‑a fost dat să văd, între altele, o scenă de‑a dreptul tragică: murise un coleg, în floarea vârstei, iar fratele lui, deși venise la slujba de înmormântare, n‑a intrat în biserică, pentru că avea o funcţie importantă în Uniunea Tineretului Comunist… Ima­ginea omului acela, tânăr şi el, pe treptele bisericii, în vreme ce înăuntru restul familiei, colegii, prietenii erau adunaţi în jurul fratelui lui mort, primind alinarea preotului, imaginea aceea mă urmăreşte şi acum. Contrar cu ceea ce s‑ar putea crede, nu repulsie am simţit faţă de el, ci o nesfârşită milă…

Cunosc, de asemenea, cazuri în care un șef își vizita vreun sub­ordonat și se minuna că are icoană pe perete. Nu‑i spunea s‑o scoată, doar îl lua, așa, peste picior, păi, bine, măi, tovarășe, în secolul 20, când omul a ajuns în spațiul cosmic!? Religia nu era oficial interzisă, dar nu puteai fi niciodată sigur ce urmări o să aibă o asemenea scenă sau dacă erai văzut făcându‑ți cruce.

Ei bine, în acest peisaj spiritual încordat, chinuit și pe alocuri dezolant, în această realitate în care - lucru privit azi cu prea mare ușurință - este aproape un miracol faptul că Biserica a supra­viețuit, exista totuși ceva în fața căruia cădeau toate barierele și se risipeau toate temerile. Acest „ceva” era sărbătoarea Învierii Domnului. Noi, familia noastră, mergeam în noaptea de Înviere la Biserica „Popa Rusu”, cu hramul Sfintei Treimi, care are curte comună cu Școala Specială de alături. O curte mare, care se umplea de lume, până când nou‑veniții nu mai aveau loc și ră­mâneau dincolo de gard, pe Popa Rusu, ca și pe strada Marin Ser­ghiescu, căci curtea are două intrări opuse. Mărturisesc acum că ne petreceam o bună parte din timp trăgând cu ochiul să vedem cine a mai venit! Și veneau toți! Un vecin de cartier despre care știam că are o funcție înaltă la..., altul despre care eram siguri că e..., încă unul, cunoscut ca propagandist comunist, oameni de toa­te vârstele - era plin de copii -, din toate categoriile sociale, de toate felurile. Ca și azi - veți spu­ne. Desigur, ca și azi, dar atunci în cu totul alte condiții... Nu era de mirare, și nici de rușine, să con­stați că unii aruncă în jur pri­viri îngrijorate (noroc că pe‑atunci nu existau telefoane mobile care fac poze!). Îngrijorați - dar veneau! Miracolul Învierii, miracolul fondator al creștinis­mului, era mult prea puternic, chiar și în acele vremuri, ca oamenii să poată sta departe de casa Domnului în acea noapte. Dacă ar fi să aleg o imagine, una sin­gură, care mi‑a marcat fundamental copilăria, aceea ar fi marea de luminițe din noaptea de Paști!

Și îngăduiți‑mi, vă rog, să închei cu o scenă lipsită de solemnitate, dar, cred eu, nu mai puțin relevantă. În ziua de Paști a anu­lui 1989 am fost chemați la serviciu câțiva dintre programatorii Centrului de Calcul al Ministerului Metalurgiei. Doar câteva ore, e drept. Plecând, am întâlnit un coleg din minister, mai în vârstă, care bombănea singur ceva și, când ne‑a văzut, ni s‑a destăinuit imediat, ca să se descarce: „M‑am întâlnit cu tovarășul ministru! Azi! Și ce era să‑i spun eu, azi, tovarășului ministru!? I‑am spus: «Hristos a‑nviat!» Și tovarășul ministru ce era să‑mi răspundă mie, azi!? Mi‑a răspuns «Adevărat a‑nviat!»”…