Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Bucuria reuşitei duhovniceşti sau despre rugăciune şi curaj

Bucuria reuşitei duhovniceşti sau despre rugăciune şi curaj

Un articol de: Pr. Paul Siladi - 08 Mai, 2012

E răspândită printre creştini practica rugăciunii unora pentru ceilalţi. Un semn al comuniunii şi al solidarităţii reciproce. Mai mult chiar, cei aflaţi în nevoi şi crize sufleteşti cer rugăciunea altora, mai cu seamă a celor îmbunătăţiţi. Un astfel de caz ne este relatat şi în apoftegma 16 despre avva Antonie cel Mare: "Un frate a zis avvei Antonie: Roagă-te pentru mine! Zice lui bătrânul: Nici eu nu te miluiesc, nici Dumnezeu, dacă nu te vei sili tu însuţi şi nu te vei ruga lui Dumnezeu".

Antonie cel milostiv şi înţelegător cu neputinţele celorlalţi se dovedeşte intransigent când este cazul. Poate în asemenea situaţii să spună, fără să clipească, "nici eu nu te miluiesc, nici Dumnezeu, dacă nu te vei sili tu însuţi". Atâta vreme cât tu nu faci ceva, chiar şi minunile tind să devină imposibile. Bătrânul nu dinamitează legitimitatea rugăciunii pentru aproapele şi nici necesitatea rugăciunii unora pentru alţii sau practica de a cere altora să se roage pentru noi. Toate acestea se întrepătrund într-un mod care merită urmărit.

Părintele Dumitru Stăniloae, vorbind despre rugăciunea pentru aproapele, scria că rugăciunea pentru noi se hrăneşte din cea pentru ceilalţi. Abia rugându-ne pentru alţii capătă rugăciunile personale putere. Rugăciunea "egoistă", care vrea să ne pună pe noi singuri în faţa lui Dumnezeu, e trecută cu vederea. Când însă preocuparea pentru noi înşine e lăsată la o parte pentru a face loc comunităţii în inima noastră, abia atunci ceea ce cerem pentru noi capătă greutate. În felul acesta rugăciunea devine eficientă. Acest aspect al rugăciunii pentru ceilalţi nu este negat de afirmaţia şocantă a avvei Antonie. Bătrânul atrage doar atenţia asupra faptului că Dumnezeu are o singură limită: libertatea creaturii. Nu există mântuire cu forţa şi nu există eliberare lipsită de participare de sub greutăţile sufleteşti.

Ceea ce atrage în mod deosebit atenţia la această apoftegmă este alăturarea "nici eu nu te miluiesc, nici Dumnezeu". Antonie este egal cu sine peste tot. Nu se dezice de curajul pe care îl dovedeşte în primele apoftegme când interoghează tainele lui Dumnezeu. Şi acum, asemenea altor mari Părinţi, se aşază fără închipuită smerenie alături de Dumnezeu, convins fiind că face lucrul Lui. Îl îndeamnă (indirect) pe novice să aibă şi el curaj. Să-şi pună singur neputinţele în faţa Celui care Singur poate totul. Fără false piedici. Fără îngrijorări lipsite de temei. Fără lene. Că doar Domnul Însuşi zice că Împărăţia cerurilor se ia cu forţa, cu asalt (Mt. 11, 12). Părinţii Bisericii insistă constant, direct sau indirect, asupra necesităţii curajului în viaţa duhovnicească. Trebuie ochi şi atenţie pentru a vedea, iar apoi rugăciune pentru a-l dobândi.