Bucuria sărbătorii izvorăște din iertare

Nu poți gusta bucuria unei sărbători dacă nu ierți și nu te împaci. Cu Dumnezeu, cu semenii, cu tine însuți. Ne minunăm de bunătatea și îngăduința lui Dumnezeu și că pământul încă ne rabdă, deși suntem atât de păcătoși. Noi însă nu avem, la rândul nostru, răbdare cu Domnul Hristos, ci am vrea ca El să facă o minune aici și acum. Noi vrem să ni se rezolve miraculos toate problemele imediat cum venim la biserică și vedem că nu este chiar așa. Aceste așteptări nerealiste au ca roade numai dezamăgire, cârtire și chiar hulă.

Trebuie să se înțeleagă bine: nu îi facem noi un favor preotului și Mântuitorului Iisus Hristos dacă postim și ne spovedim, ci ne facem nouă înșine un mare bine. De aceea, să nu vânăm minuni venind la biserică, ci să ne bucurăm că plutim în corabia bisericii deasupra norilor păcatelor și ne apropiem în siguranță de porțile Împărăției cerurilor.

Nemulțumirea și nerăbdarea înalță însă în inimile noastre un nou Turn Babel al patimilor, care într-o zi se va prăbuși, acoperind cu piatră mărgăritarele bunătății și ale milei din noi. De aceea, spunea Sfântul Simeon Noul Teolog, păcatele sunt acelea care Îl îngroapă pe Hristos Domnul în inima noastră. Și când se întâmplă astfel, devenim răi unii cu alții, împietriți la inimă, neomenoși, lacomi, egoiști, îndoielnici, slabi sufletește. Păcatele sunt kriptonita credinței, adică cele care îi răpesc puterea. Și așa ajungem să avem o credință moartă, nelucrătoare. Pregătirea noastră pentru sărbători și pentru primirea Sfintei Împărtășanii se reduce, uneori, doar la gesturi exterioare, pe care le facem fără să le înțelegem, numai și numai pentru că și alții le fac.

De aceea, nașterea omului nou nu poate începe decât printr-o cunoaștere și înțelegere, dublate de trăire sau simțire duhovnicească. Vom coborî în subteranele inimii, pe galeriile căinței, pentru a recupera puterea credinței. Începutul bun va fi pus numai de recunoașterea smerită a cât de păcătoși și nevrednici suntem, acoperiți de minusuri precum pomii de frunze.

Așadar, dacă vrem să primim daruri de la Dumnezeu, să ni se împlinească cererile, să ne facem întâi trăitori ai credinței, așa cum învățăm din viața zugrăvită în condacul Sfântului Nicolae: „Pentru aceasta ai fost sfințit, ca un mare tăinuitor al harului lui Dumnezeu”. Unul primește preoția în dar, pentru că este mai credincios decât alții, altcineva se căsătorește când își pierduse orice speranță, își cumpără ușor sau primește în dar o casă, pântecele sterpe zămislesc în chip minunat, într-un cuvânt, toate se leagă frumos pentru că mai întâi, acolo, sus, în ceruri, ruga ta a fost ascultată și Dumnezeu a revărsat darul peste tine.

O altă formă de a ne pregăti pentru sărbători ratând sărbătoarea este frenezia cumpărăturilor. Oamenii sunt înclinați să cumpere orice, chiar dacă nu au nevoie, fie și numai ca să nu o ia altul înaintea lor. Morișca de iluzii care ne trece înaintea ochilor ne făgăduiește bucurii materiale, care doar ne îndepărtează de liniștea sufletească și de adevărata bucurie a mulțumirii cu ceea ce ne dă Dumnezeu. În loc să ne concentrăm pe rezolvarea problemelor legate de împăcarea cu Dumnezeu și cu semenii, ca trepte pregătitoare spre bucuria sărbătorilor, omul modern se pregătește cumpărând. Ne pregătim prin cumpărături, nu prin pocăință și milostenii. Ne pregătim adunând și înmulțind, nu scăzând și împărțind cu altul. Deci, bine este să cumperi, dar dacă și împarți cu celălalt, dacă te gândești și la altul.

Tocmai din această cauză, a transformării omului într-un consumator egoist, care se bucură doar în familia lui, în cercul lui restrâns, multe suflete suferă de singurătate și de o imensă tristețe chiar de sărbători. A nu avea pe cineva care să îți deschidă ușa cu drag, în asemenea momente, îi poate face pe unii să nu se mai bucure de aceste zile de mare praznic, ci să își dorească doar ca acestea să treacă cât mai repede. Melancolia singurătății se poate alina însă dacă omul se lipește de o comunitate parohială și se implică în activitățile sociale ale acesteia. A sta singur și a-ți plânge de milă este o stare care nu face bine. De altfel, după cum i s-a descoperit Sfântului Macarie Egipteanul, chinul celor din iad chiar constă în singurătate și în faptul că nu pot să mai vadă fața nimănui. În Patericul egiptean, apoftegma 38, aflăm relatarea unui suflet din iad: „Stând noi în mijlocul focului, nu ne putem vedea faţă în faţă, ci faţa fiecăruia e lipită de spatele celuilalt. Deci, când te rogi pentru noi, fiecare vede dintr-o parte faţa celuilalt”.

Să nu lăsăm ca singurătatea sau altceva să ne fure bucuria sărbătorilor! Vrăjmașul mai ales în sărbători îi ispitește pe creștini, ca să le răpească liniștea și bucuria. „Diavolul, explica Sfântul Paisie Aghioritul, creează ispite, pentru ca oamenii să fie lipsiți de darurile dumne­zeiești și să nu se bucure, nici să primească folos duhovnicesc din sărbătoare. Și poți vedea uneori cum într-o familie, atunci când toți se pregătesc să se împărtășească la vreo sărbătoare, diavolul îi face să se certe și nu numai că nu se împărtășesc, dar nici la biserică nu mai merg”. Să luăm aminte, căci se apropie praznicul Nașterii Domnului. Să-l întâmpinăm cu post, cu rugăciune, cu iertare față de cei cărora le-am greșit și lui Dumnezeu. Să nu ne întoarcem fața de la semenii noștri, ci împreună să ne adăpăm din potirul mântuirii, căci bun este Domnul!