Ca-n filme?

N-am mai fost de mulţi ani într-o sală de cinema. Odinioară, aceste spaţii de spectacol erau o formă de rezistenţă la excesive ideologizări. Îmi aminteam, recent, aflat la premiera filmului lui Cristian Mungiu („4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“), că, în urmă cu zeci de ani, poetul (magistrul) Mihai Ursachi, întâlnindu-mă pe stradă, m-a invitat să vedem, tot în sala „Victoria“, filmul „Dictatorul“, cu Charles Chaplin, peliculă realizată în cheie parodică, relativă la Adolf Hitler…

N-am mai fost de multă vreme la cinema. Am preferat biserica, sala de expoziţii, stadionul… Am rămas dezamăgit de felul cum arată o sală de cinema (tristă, flendurită, proletarizată). M-a deziluzionat şi publicul (de la vedetele politice şi până la tinerii snobi chiţcăind, sughiţând, hlizindu-se infantil sau foşgăind pungi de pop corn).

Dincolo de toate aceste inconveniente, n-am regretat.

Iaşul hulit de atâtea ori, marginalizat sau umilit, trăia mai multe evenimente: slujba religioasă a Patriarhului Daniel, Festivalul Internaţional al Muzicii Mecanice şi această bucurie a premiului de la Cannes.

În chip programat, nu am citit nici o cronică dedicată filmului. Am dorit să particip, ingenuu, la derularea peliculei, cu emoţie proaspătă, necontaminată. Pe acest fond, m-am temut ca premiul să nu legitimeze, conjunctural, tânăra şcoală cinematografică românească.

N-a fost să fie aşa. După un început aparent banal, familiar nouă (o cameră de cămin studenţesc din anii â80, insalubră, pauperă, dar însufleţită de speranţe şi romantism estudiantin), aparatul de filmat a devenit seismograful unei situaţii existenţiale limită. În sfârşit, o meditaţie gravă despre condiţia umană, articulată, pas cu pas, de un scenariu aparent simplu, de o poveste de tip „fapt divers“.

Nu e locul aici să narez întâmplarea, ci doar să menţionez inteligenţa regizorală, esenţializarea discursului cinematografic, a montajului, a scenografiei etc., pilduitoarea punere în scenă, cu gravitate şi echilibru, a situaţiei speciale în care ajung două studente prietene.

Am înţeles, pe parcurs, că până şi vocile personajelor exprimă starea de ambiguitate, derută, inconfort a celor prinşi în rama poveştii, de la hotelieri la miliţieni, de la trecătorii străzii la presiunea legilor, de la nuntaşii care dansează în ritmul melodiei „Şi m-am îndrăgostit de tine“ şi până la maşinile „Dacia“, uniformizatoare, ale unui regim ateist, terifiant.

Remarcabilă prestaţia actorilor distribuiţi, având în prim plan un triunghi memorabil, reprezentat de Anamaria MARINCA, Vlad IVANOV şi Laura VASILIU, cu un „dirijor“ în zile mari (de aici şi justificarea distincţiei „Palme dâOr“).

Un film tulburător, provocator de profundă reflecţie, o reconstituire a tenebrelor, temerilor de odinioară, într-o sală întunecată şi tăcută, luminată în final de creştineasca solidaritate umană a celor două personaje studente. Încă o dată, arta veritabilă a învins imunditatea.