Ca un năvod aruncat peste lume

Imaginea pe care o avem despre Părinții pustiei se poate să nu fie mereu cea mai acurată. În mod cu totul inexplicabil, este posibil să trăim cu impresia că deșertul egiptean din secolul IV a fost adăpostul pentru oamenii dintre cei mai ursuzi și necomunicativi. Lectura atentă a Patericului egiptean ne dovedește cu multă ușurință că nu a fost deloc așa. Mai mult chiar, uneori găsim în lumea asceților o fervoare a comunicării neobișnuită. Spre exemplu, despre avva Ioan cel Pitic citim că a fost vizitat într-o seară de „un frate care se tot grăbea să plece, dar vorbind ei despre virtuți, s-a făcut dimineață, fără să-și dea nici unul seama. Bătrânul a ieșit ca să-l conducă și au rămas la vorbă până la ceasul al șaselea. Atunci l-a poftit înăuntru și fratele a plecat abia după gustare”.

Istorisirile din Patericul egiptean, prin faptul că nu sunt sistematizate după niște criterii ideologice, oferă cititorului șansa unei incursiuni în viața cotidiană a părinților. Detalii aparent nesemnificative capătă sens în momentul în care sunt integrate în întreg. Povestirea de mai sus ne reamintește un lucru important: comunicarea este o nevoie umană fundamentală. Indiferent unde ne găsim, dincolo de trăsăturile de caracter sau de personalitate, introvertiți și extravertiți, cu toții avem nevoie să comunicăm. De fapt vorbitul este nu doar o necesitate practică, ci și una dintre cele mai mari plăceri ale oamenilor. Comunicarea este ca un năvod aruncat peste întreaga lume (deloc întâmplător internetul folosește aceeași metaforă a rețelei).

La Părinții pustiei s-a născut o cultură a comunicării, în centrul căreia se găsește actul tainic al sfătuirii dintre bătrân și ucenic. Dar sfătuirea nu este întotdeauna ierarhică, adică nu avem mereu un novice care cere îndrumare unui bătrân. Foarte adesea îi vedem pe asceți că stau de vorbă, caută împreună răspunsuri, doresc să se lămurească, să se lumineze. De fapt nu este decât relația cât se poate de firească din interiorul unei comunități de oameni animați de căutarea comună a lui Dumnezeu. Sfatul este în centrul acestor legături, care presupun de fiecare dată smerenie și disponibilitate. Smerenie pentru a accepta că celălalt ar putea ști și înțelege mai mult decât tine, dar și disponibilitatea (iar uneori chiar curajul) de a te destăinui.

Comunicarea este, așadar, extrem de importantă și tocmai de aceea sunt frecvente avertismentele cu privire la patologiile ei. Vorbăria, bârfa, risipirea deșartă în cuvinte sunt condamnate de Părinți. Asta nu înseamnă că nevoia de comunicare este ignorată, ba dimpotrivă. La asceți găsim comunicarea restaurată în maniera lor specifică: prin curățarea de tot ce nu este important, de orice parazitare și deviere.

Una dintre posibilele deformări ale comunicării ce, din păcate, au făcut carieră în anumite medii creștine este transformarea sfatului în cicăleală obositoare, agasantă. În toate mărturiile pe care le avem de la Părinți nu îi vedem acri, posomorâți ori copleșiți de propria lor importanță și greutate. Comunicarea este un act la fel de firesc ca și respiratul, dar uneori este nevoie să ne amintim acest lucru, iar Părinții pustiei sunt cei care o pot face.