Când fiul devine deodată ascultător

Vorbind despre dimineaţa poeţilor, despre naşterea poeziei româneşti, Eugen Simion amintea că facerea începe prin zăgăzuirea dialectului, prin punerea de hotare, stavile în faţa unei oralităţi slobode. La Ienăchiţă Văcărescu obsesia cea mai mare era formarea limbii poeticeşti. Deschiderea începe prin a pune ordine în albia limbii. Preocuparea etică este proprie tuturor spiritelor întemeietoare: poetul se gândea să exprime legile morale prin poetice faceri.

Şi Alecu Văcărescu avea exigenţe etice. Cerea virtute şi prieteşug curat, crezământ; făgăduia statornicie. Frumuseţea nu este întreagă şi profundă dacă nu are şi o latură morală.

Iancu Văcărescu vedea în poezie actul de naştere al unei naţiuni: „Orice neam începe/ întâi prin poezie/ Fiinţa de-şi începe.“

Pentru Ioan Prale, poezia este totul: politica, morala, religia, estetica unei naţiuni. „Nimica nu este aşa de pătrunzătoriu - se spune în prefaţa la Psaltirea în versuri a lui Ioan Prale (1827) - nimic aşa mişcătoriu şi la cele mai împietrite inimi, de cât o poezie bine alcătuită. Aceasta înmoaie inimile învârtoşate, suflă curagiu în ceale desnădăjduite; pe scurt, lucrează ca o maghie ori în ce suflet.“

Poeţii aceştia sunt, după cum îi numeşte Eugen Simion, poeţi ai matinalului, trăiesc şi scriu într-o dimineaţă a spiritului.

După ce la polul opus, Nichita Stănescu nota la începutul unui volum de versuri că scrie ca şi cum Apocalipsa ar fi fost demult, mă întreb ce vreme a poeziei trăim acum.

Vorbind despre spiritele întemeietoare, Eugen Simion le caracteriza printr-o complexitate şi un rafinament greu de depăşit. Nu ştiu cât s-a păstrat în acest sens din tradiţia poeţilor Văcăreşti, dar cu siguranţă eticul nu mai este astăzi aproape deloc prezent în literatură.

Alecu Văcărescu scria pentru nevoile lui sentimentale: „Eu n-am fost stihurgos pentru gustul lumii, decât pentru trebuinţele mele.“ Prezenţa eticului în poezie presupune deci că exista ca o componentă a personalităţii poetului.

Privind la descendenţa poeţilor români, mă întreb dacă există un timp al poeziei. Cu siguranţă pentru poetul ascultător există o eternitate a harului. Există bineînţeles poeţi ascultători care vor trăi mai departe prin fiii lor ascultători. Eticul este prezent în mod necesar în opera acestor poeţi, şi mai cu seamă iubirea: virtutea care încununează toate celelalte virtuţi.

Aş vrea să vorbesc despre ascultare în poezia Constanţei Buzea. Este de remarcat feminitatea blândă, curată a acestei poete, feminitate pe care o asumă în lirica ei. Adesea o vedem ca pe o maică ce veghează la destinul aproapelui, arătându-i cât de trist este sfârşitul lumii gol de poezie: „Tu eşti plecat în rea călătorie/ petrec neatingând din zi nimica/ simt pentru tine pentru mine frica/ sfârşitul vremii gol de poezie.“ Iată de la dimineaţa poeţilor, câtă dramă aduce sfârşitul! Neajungând la Dumnezeu, poeta Îl roagă să vină El să se certe cu moartea. Nu ştiu cui i se adresează, cine este acel „tu“ plecat în rea călătorie, dar oricine se poate simţi ca fiind fiul risipitor pentru care sfârşitul vremii poate fi gol de har.

În poemul „Iluzia“ este o chemare a fiului ascultător, atât de sugestivă şi de candidă: „Vino în urmă/ fii plin de urmare precum/ orga respiră în coral/ş…ţ/ opreşte-te când mă opresc/ în urmă venind dă-mi iluzia/ că viaţa ta e mai lungă.“ Legătura dintre fiu şi părinte este una vitală, care ţine de respiraţie, dar şi una a rezonanţei, a ecoului: „orga respiră în coral.“ Fiul şi părintele merg unul în urma celuilalt, iar când se opresc, se opresc amândoi odată. Între ei nu e loc, nu este nici o distanţă, de nici o natură, lor nu le este dată durerea despărţirii: „Între noi nu e loc/ nouă nu e dată durerea/ îmi stă pe suflet să spun.“

Când fiul devine deodată ascultător încearcă să îndure seninul: „când fiul devine deodată ascultător/ şi se duce în spatele casei/ care nu mai există/ strivindu-şi aripile de acoperişul/ care nu mai există/ desfigurat încercând să îndure seninul/ care nu mai există.“ (Fiul ascultător)

Cât de fericită poate fi mama ce are parte de un copil etern? Dacă fiul ascultător încearcă să îndure seninul, copilul etern este contemplat de sufletul maicii, care îi cere să aştepte. Răbdarea va topi treptele spre maică: „Aşteaptă/ zăbovind vei dobândi/ topirea treptelor spre mine/ sufletul meu începe lin nepriceput/ să te contemple/ să te distingă-n somn în destrămare/ răgazul ce ţi-l cer e viaţa...“ (Copil etern)

Mă gândesc că pentru a avea răgaz pentru poezie înseamnă a repeta cumva experienţa poeţilor întemeietori, după cum spunea Eugen Simion: a pune stavilă în faţa oralităţii slobode, a pune ordine în albia limbii, a avea exigenţe etice, a înmuia inima învârtoşată cu un vers, a lăsa să lucreze magia harului în suflet. Altfel cum poate deveni sufletul orgă care respiră în coral? Cum altfel poate cineva rezona la frumuseţea din altă lume a coralului? Apoi poetul trebuie să devină ascultător şi să se lase contemplat, aflat de Poezie. Şi nu doar poetul, cel care scrie, ci oricine are inima plină de o tainică frumuseţe.