Catedrala Națională, o investiție spirituală pentru România de mâine

Reluarea în ultimii ani a proiectului construirii unei Catedrale Naționale în capitala României este mai mult decât binevenită, chiar necesară, iar concentrarea eforturilor Bisericii Ortodoxe Române după 1989 să împlinească un deziderat mai vechi, de aproape o sută de ani, constituie o inițiativă lăudabilă.

Cunosc câte ceva din istoria acestui proiect, faptul că încă din perioada interbelică Miron Cristea, primul Patriarh al României Întregite, și-a dorit să construiască o asemenea catedrală care să celebreze în mod corespunzător mărețul act al unirii tuturor românilor la 1918. Iată că visul lui Miron Cristea, unul dintre ierarhii românilor transilvăneni profund implicat în realizarea și recunoașterea Unirii de la 1918, a devenit realitate.

Inaugurarea Catedralei Națio­nale în preajma sărbătoririi Centenarului Unirii demonstrează încă o dată, simbolic, că Biserica a fost alături de națiune în trecut, dar este și în prezent. Edificarea acestui monument spiritual, dar unul și cu adânci semnificații în viața unei națiuni a încununat strădania unui ierarh, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, dar și a unei întregi generații, aceea a Centenarului, de a oferi urma­șilor ceva durabil, ceva care să se ridice la nivelul construcției naționale lăsată moștenire nouă de generația care a făurit Unirea.

Oamenii politici de azi, cei care au condus România după 1989, nu au reușit să ofere românilor o viață mai bună și mai decentă, i-au dezamăgit pe cei circa 4 milioane de concetățeni care au părăsit țara în căutarea unei lumi mai prospere și mai așezate. Eșecul clasei politice acum la Centenar este parțial compensat prin această realizare monumentală, singura cu adevărat impresionantă pe care națiunea română o lasă generațiilor următoare la un secol de la reunirea tuturor provinciilor românești.

Această catedrală va însemna și un aflux de vizitatori: pelerini creștini ortodocși, dar nu numai, turiști români și străini. Pragmatic vorbind, toți acești pelerini și turiști vor consuma servicii în capitala țării, astfel încât bugetul local al primăriei va fi indirect unul dintre beneficiarii construirii Catedralei Naționale.

Desigur că sunt unii nemul­țumiți de faptul că s-au alocat bani din bugetul public pentru finalizarea catedralei. Eu însă privesc sprijinul oferit Bisericii Ortodoxe Române de către stat drept o „investiție” importantă sub toate aspectele, pe când alocarea tot de la bugetul de stat a unor consistente resurse financiare spre alte entități legale din România rămâne de multe ori învăluită în ceață și pare mai degrabă o irosire de fonduri publice. Construirea Catedralei Notre Dame din Paris, a Domului din Milano, a Palatului Buckingham din Londra sau a clădirii Capitoliului din Washington DC nu a fost privită cu încântare la vremea respectivă de toți francezii, britanicii, italienii sau americanii. Și aceste monumente s-au ridicat cu sacrificii umane și materiale, pentru că nimic din ceea ce este durabil și impunător nu se împlinește fără jertfă.

Monumentalitatea catedralei reflectă plenar geniul creator al poporului român, în trecut, dar și astăzi Biserica dând poate cel mai bine expresie idealurilor naţionale ale poporului român. Biserica, în variatele sale forme de manifestare, serveşte interesului obştesc, afirmă valenţele geniului naţional. Începând cu stilul arhitectonic reprezentativ pentru tradițiile artistice bizantine și românești, acest monument va deveni rapid un simbol al României de azi și al celei viitoare.

Am fost în primăvara acestui an la Belgrad și am vizitat printre altele și catedrala lor națională închinată Sfântului Sava. Dacă o națiune mai mică demografic decât a noastră a fost capabilă să edifice o catedrală de dimensiuni impresionante pentru continentul nostru, sau dacă nu, cel puțin poate fi la concurență cu catedrala ridicată după 1991 la Moscova, atunci să nu avem noi românii nici un complex de inferioritate și să ne exprimăm admi­rația față de proiectul ambițios al Bisericii Ortodoxe Române adus la împlinire tocmai în acest an al Centenarului Marii Uniri.
Fie că au rămas acasă, fie că sunt în diasporă ca urmare a evoluțiilor istorice anterioare, fie că sunt emigranți temporari sau definitivi, românii ar trebui ei înșiși să se simtă mândri că în capitala României s-a putut înălța într-un timp relativ scurt o așa frumoasă și monumentală catedrală.

Dacă vom înceta să mai aruncăm săgeți otrăvite în spațiul public și vom analiza fără ură și părtinire această realizare arhitectonică, cu impactul care-l va genera negreșit pe plan emo­țional, dar și material, vom ajunge să ne respectăm mai mult unii pe alții și ne vom bucura și de respectul străinilor.

Catedrala Națională nu este un bun spiritual numai al creș­tinilor orto­docși, ci și un simbol național, o realizare a României în ansamblul ei. Poate și măcar pentru acest motiv să încercăm cu toții să ne bucurăm peste puțin timp, la inaugurare, dar mai presus de toate să ne regăsim sub cupola ei unitatea și solidaritatea care ne-au cam părăsit în ultimele decenii. (Autorul este prorectorul Universității Babeş-Bolyai, Cluj- Napoca)