Ce facem noi şi ce lăsăm în grija Domnului?

Puterea de a discerne între ce stă în puterea noastră şi ce ar trebui lăsat în grija Providenţei este o permanentă provocare pentru fiecare creştin. De nenumărate ori, rămânem indiferenţi în situaţii în care depinde de noi să ne implicăm, să ajutăm sau să fim alături de cineva care are nevoie de sprijin. La fel de des, ne frământăm şi ne irosim energia preocupându-ne cu lucruri care nu ţin de puterea, de implicarea sau de posibilităţile noastre.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, monah şi gânditor creştin din secolul al VII-lea, dezbate, într-una din scrierile sale, problema responsabilităţii şi necesităţii implicării creştinului în viaţa cotidiană. Utilizând formulări uneori dificil de lecturat, dar pline de sevă duhovnicească, Sf. Maxim ia ca exemplu sarcina de a fi conducător. Este acesta un lucru bun, pe care ar trebui să ni-l dorim sau o risipă de energie, pe care ar trebui în orice chip s-o evităm? Aflaţi în fragmentele ce urmează.

Orice om cu adevărat virtuos şi de Dumnezeu iubitor îşi ajunge sieşi spre toată fericirea, neavând nevoie de nimic din cele ce-l înconjoară din afară spre a şi-o procura pe aceasta. Căci el şi-a făcut, prin viaţa sa, din chipurile însuşirilor dumnezeieşti, trăsături proprii, având, cu desăvârşire, plinătatea tuturor bunătăţilor prin care se sădeşte în oameni asemănarea cu Dumnezeu, cu care nu se poate compara nimic din cele ce sunt după Dumnezeu. Şi, simplu vorbind, nici boala, nici sănătatea, nici bogăţia care trage în jos, nici sărăcia în cele ce se strică, nici ocara, nici lauda, nici moartea, nici viaţa, nici prezentul, nici viitorul, nici altceva din cele ce sunt nu va putea slăbi această filosofie (vieţuire înţeleaptă) care te hrăneşte şi te-a adus la atâta slavă de la Dumnezeu şi de la oameni.

Să încredinţăm toate ale noastre lui Dumnezeu

Dar cum se ajunge la aceasta? Să încredinţăm toate ale noastre lui Dumnezeu şi să nu mai suferim să căutăm nimic din cele ce nu ni s-a poruncit de Dumnezeu să le căutăm, ci numai ceea ce ni s-a poruncit de Dumnezeu să căutăm; şi pe cele ce, aflându-se după voia lui Dumnezeu sau sub libera noastră voinţă şi putere, să le voim şi să ne silim să ne formăm cu ajutorul lor prin faptele înseşi; iar pe cele ce, după judecata tuturor, nu au nevoie de libera noastră voinţă ca să se facă şi desfacă, să le lăsăm lui Dumnezeu, cu mulţumire şi cu credinţă, ca să le conducă unde voieşte şi hotărăşte, neopunându-ne întru nimic raţiunilor Providenţei şi călăuzirii Lui, prin care se conduc toate în chip neînţeles, cu înţelepciune negrăită, prin preştiinţa lui Dumnezeu, chiar dacă Dumnezeu duce aceste raţiuni altfel şi contrar nădejdii noastre spre sfârşitul lor.

Căci e Purtătorul de grijă şi Ocrotitorul prea înţelept al treburilor noastre, ca Unul ce nu a câştigat o înţelepciune potrivită Lui, ci este şi Se numeşte El însuşi înţelepciunea, în înţelesul cel mai propriu.

Esenţa poruncilor divine: iubirea de Dumnezeu şi de aproapele

Să voim deci numai să stăruim cu sinceritate în „a-L iubi, cum a zis, din toată inima, din tot sufletul şi din toată puterea, şi pe aproapele ca pe noi înşine“ (Matei 22, 37), silindu-ne să aflăm tot modul prin care să ducem la capăt această poruncă dumnezeiască. Astfel, nădăjduim să se înfăptuiască scopul dumnezeiesc întreg şi atotdeplin exprimat în felul concentrat de mai sus, orice dregătorie sau treaptă, viaţă şi chip am avea, fie că suntem stăpânitori, fie stăpâniţi, fie bogaţi sau săraci, sănătoşi sau bolnavi sau în vreo stare deosebită a trupului; iar de celelalte ale dorinţei noastre, câte nu depind de voinţa noastră, să nu ne îngrijim câtuşi de puţin.

Căci, de ce să ne ocupăm cu ceea ce nu ne e necesar prin fire sau nu atârnă de libera alegere a voinţei noastre? Poate la aceasta cugetând, Scriptura nu ne-a dat despre acestea o dispoziţie prin porunca dumnezeiască, pentru ca nu cumva, căutând contrar firii cele ce nu atârnă de noi, să abuzăm în mod condamnabil de puterea de a voi şi să o arătăm astfel pe ea slabă, ca una ce nu are cele ce nu pot fi sub ea. Şi, astfel, să căutăm a-L sili pe Dumnezeu socotind că e a noastră călăuzirea Providenţei, Care se foloseşte cu înţelepciune de cele ce nu depind de noi spre pedepsirea relelor ce depind de noi, iar, pe de altă parte, spre sporirea şi întărirea bunătăţilor (virtuţilor) ce depind de noi.

Partenerii lui Dumnezeu

Deosebind deci cele ce stau în puterea noastră de cele ce nu stau în puterea noastră, pe cele din urmă să le credem ca fiind în întregime opera Providenţei dumnezeieşti, iar pe cele dintâi, ca fiind şi opera Providenţei dumnezeieşti, dar şi opera voinţei noastre. Aşadar, de noi depinde tot ceea ce se cuprinde în raţiunea virtuţii sau, dimpotrivă, în înfăţişări ale răutăţii şi urmează liberei noastre hotărâri prin voinţă. Dar nu depinde de noi tot ceea ce nu se află în strânsă legătură cu libera noastră alegere şi tot ce, existând prin fire, nu se poate numi virtute sau răutate, dar devine, sau, pentru a spune mai clar, se arată ca una sau alta prin felul cum îl întrebuinţăm noi.

Deci, toate virtuţile care depind de noi, ca fapte ale voinţei libere a noastre în conlucrare cu Dumnezeu şi ca lucruri ale hotărârii noastre, să le voim cu tărie şi să le împlinim cât mai mult. Prin aceasta, vom fi ascultători şi docili purtători ai Cuvântului care face, cu bună rânduială, drumul virtuţilor prin noi. Iar pe cele ce nu depind de noi, ca unele ce nu sunt prin ele însele răutate sau virtute, să nu le voim câtuşi de puţin, ca să nu corupem, prin reaua întrebuinţare, puterea voinţei naturale, făcând-o să încerce cele imposibile şi cu neputinţă de îndeplinit prin ea. Ci să le încredinţăm lui Dumnezeu şi să primim cu mulţumire toată schimbarea timpurilor şi a lucrurilor ce ni se întâmplă prin voia mântuitoare a lui Dumnezeu, spre folosul nostru. Fiindcă adevărat a grăit înţeleptul, undeva, în cuvintele lui: „Priviţi la neamurile de demult şi vedeţi cine a crezut Domnului şi a fost ruşinat sau cine L-a chemat pe El şi a fost trecut cu vederea?“ (Înţ. Sirah 2, 11)

Dacă acestea sunt aşa precum am arătat mai înainte, chiar dacă ni s-ar lua conducerea, să nu ne întristăm socotind aceasta ca o lipsire de vreun bine. Căci nici nu ne vine conducerea fiindcă am voit-o, fiind departe de a depinde de noi, precum nici bogăţia şi nici sănătatea, nici cele ce se află la mijloc, între virtute şi răutate, nu primesc de la noi chipul virtuţii sau al răutăţii.

Dificultatea de a conduce

Dar, nici odată ce ne e dată (conducerea), să n-o respingem ca pe un rău total. Căci, poate fi, eventual, o unealtă a virtuţii celor iubitori de Dumnezeu, care s-au hotărât să le atribuie, toate, cu toată sârguinţa, lui Dumnezeu, pe lângă cele ce depind de ei şi pe cele ce nu depind de ei, dar rânduite lor prin iconomie, spre folosul lor. Şi ceea ce nu e, prin sine, după fire, nici bine, nici rău, nu trebuie nici iubit, nici ocolit. Fiindcă cele fără de care putem fi şi rămâne buni şi virtuoşi, sau răi şi lipsiţi de orice virtute, nu e necesar să le dobândim numaidecât, precum nici nedobândirea lor nu ne este spre câştigarea binelui sau a răului şi spre rămânerea statornică în ele. Căci, unii lipsiţi de stăpânire, de bogăţie şi de sănătate au dobândit mari comori de bunătăţi veşnice, iar alţii, dimpotrivă, având stăpânire şi bogăţie şi sănătate au căzut prin voia lor liberă din toate bunătăţile dumnezeieşti. O mărturiseşte şi săracul Lazăr şi bogatul din apropierea lui. Cel dintâi, lipsit fiind de orice stăpânire pământească, sănătate şi avuţie, a primit odihna fericită în sânurile lui Avraam, iar al doilea, fiind încărcat la culme cu cele materiale, e despărţit de cei evlavioşi printr-o prăpastie şi osândit să aibă, ca parte a lui, focul chinuitor. Şi iarăşi, David şi Iov, marii luptători pentru adevăr, probaţi prin amândouă felurile de viaţă, despărţite unul de altul prin trăiri diametral opuse, şi-au păstrat virtutea, sporind-o prin cele contrare.

Să ne bucurăm deci de conducerea ce ni s-a dat şi să o primim ca pe o unealtă a ajutorului spre virtute dăruit, nouă, de Dumnezeu. Dar, iarăşi, fiindu-ne luată, să nu o căutăm, ci să ne lepădăm de ea ca de o mare povară şi înfricoşătoare sarcină, socotind că, prin aceasta, ni s-a descoperit un scop al Providenţei cu privire la noi, un scop care ne pregăteşte, cu iubire, ceea ce este spre folosul nostru. „Nu căuta, zice înţeleptul, să te faci judecător, ca nu cumva să nu poţi înlătura nedreptatea; ca nu cumva să te temi de faţa celui puternic şi să pui sminteală în dreptatea ta şi să păcătuieşti faţă de mulţimea celor din cetate şi să te amesteci în norod şi să te legi, de două ori, cu păcatul“ (Înţ. Sirah 7, 6-8). (Texte selectate din Sf. Maxim Mărturisitorul, Scrieri şi epistole hristologice şi duhovniceşti, col. P.S.B., vol. 81, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1990)