Cetatea neprimitoare şi bunătatea Domnului

Evanghelia Duminicii a 5-a după Rusalii ne vorbește despre una dintre nenumăratele minuni pe care Fiul lui Dumnezeu, Cel venit în lume din iubire față de omul căzut, le-a săvârșit în timpul activității Sale mântuitoare, multe neconsemnate (Ioan 21, 25).

Mântuitorul a spus: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer” (Luca 10, 18). Ajungând în asemenea stare, îngerii pierduți au căutat, și mai caută încă, și pe alții să-i piardă... Există o luptă permanentă între bine și rău, între lumină și întuneric, o luptă între cei care Îl caută pe Dumnezeu și alţii care rămân sub influența lucrării celui rău, potrivnicul mântuirii noastre.

După ce a săvârșit multe minuni în Capernaum, Mântuitorul a trecut marea dincolo, în Ținutul Gherasa şi Gadara, unde, pe lângă evrei, locuiau și mulți păgâni. Li se zicea ghergheseni şi gadareni. Pe când se apropia de porțile cetății, a întâlnit doi demo­ni­zați. Comportamentul lor fioros aducea multă tulburare oamenilor din locul acela. Nu puteau fi controlați. Nu ascultau de nimeni. Nu dialogau. Nu purtau haine. Nu locuiau în case, ci prin morminte.

Văzându-L de departe pe Mântuito­rul Hristos, I-au adresat cuvintele: „Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinu­iești?” (Matei 8, 29) 

Observăm cu uimire că demonii cred, se cutremură și mărturisesc dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu, spre deosebire de unii oameni, de atunci sau de acum, care Îi tăgăduiesc existența și lucrarea. Demonii recunosc că va veni o vreme când ei, fiii întunericului, vor fi așezați în locul pregătit de Dumnezeu pentru neascultare și mândrie. 

Nu prea departe de ținutul Gherasa și Gadara, Mântuitorul a vindecat un îndrăcit în sinagoga din Capernaum. În timp ce vorbea celor prezenți, cel îndrăcit a venit în mijlocul mulțimii și a strigat către Domnul: „Te ştim cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu” (Luca 4, 34). Diavolul Îl cunoștea pe Fiul, Unul din Treime, fiind cândva față în față, împreună cu Tatăl și cu Duhul înainte de răzvrătirea îngerilor, în vremea când dăinuia armonia dinaintea mândriei și căderii lui Lucifer. 

Demonii au recunoscut în Mântuitorul Iisus Hristos pe Fiul lui Dumnezeu și iată că I se închină, dincolo de ura lor! Totuși strigă cu glas tare, știind că va veni o zi când vor plăti pentru neascultarea și abaterea de la poruncile pe care trebuiau să le împlinească înaintea lui Dumnezeu.

Numele întâlnit în evanghelie este legiune. Nu doar un duh rău îl chinuia, ci vreo 6.000 de duhuri ale întunericului, dacă facem comparație cu Legiunea romană. Așadar, fiecare îndrăcit purta 6.000 de lanțuri. Înțe­legem astfel puterea pe care o aveau, forțând lanțurile cu care erau legați și obezile. Suferința lor aducea multă durere altora. 
Demonii L-au rugat să nu-i trimită în adânc, în locul chinuirii, unde nu ar mai avea posibilitatea să-i influen­țe­ze pe oameni, așa cum se obișnuiseră în Ținutul Gadarei. I-au cerut Mântuitorului îngăduința să intre într-o turmă cu vreo 2.000 de porci, care păștea în apropiere, și, îndată după ce li s-a permis, necuvântătoarele s-au aruncat de pe țărm în mare și s-au înecat în apă. Cei care păzeau porcii s-au dus în cetate, spunându-le oamenilor ce s-a întâmplat. Deși cunoș­teau de multă vreme suferința celor doi demonizați, cei din cetate, în loc să se bucure de vindecarea lor, s-au în­tristat și L-au rugat pe Mântuitorul să plece de la ei.

Noi, oamenii, care Îi datorăm recunoștință și doxologie permanentă lui Dumnezeu, tăgăduim și adesea suntem indiferenți sau grăbiți, însă Dumnezeu face ca și îngerii căzuți să-L mărturisească, așa cum L-au mărturisit la Gadara. 

Fericitul Ieronim, într-un comentariu, ne spune că, atunci când tăgă­duim sau uităm să mărturisim marea Sa iubire față de noi, Dumnezeu găseș­te pe altcineva. În cazul acesta, aproa­pe incredibil și neașteptat, tocmai demonii au mărturisit faptul că Mântuitorul Hristos, la sfârșitul veacurilor, îi va judeca și îi va trimite în întune­ricul cel mai dinafară, gătit diavolului și slujitorilor lui, după cum citim în Evanghelia după Sfântul Matei (capitolul al 25-lea).

De multe ori, suntem entuziasmați mai mult de lucruri materiale, dispre­țuind bucuria sau împlinirea celor de lângă noi, mai ales a bolnavilor, a unor demonizați, cum a fost cazul ce­lor din neprimitoarea cetate. În locul em­patiei față de concitadinii pe care îi cunoșteau sau le erau rudenii, locui­torii din Gadara s-au întristat pentru paguba produsă prin moartea porcilor. Am putea pune întrebarea cum de evreii creșteau porci, știind că legea lui Moise interzicea creșterea lor și con­sumarea cărnii de porc, precum și comerțul, care aducea în acest fel câștig necinstit.

Un posibil răspuns este că oamenii, chiar și cei care s-au luptat mult cu ei înșiși, preferă adeseori lucrurile trecătoare în locul celor veșnice. Observăm atunci când avem un ideal, când încercăm să biruim întunericul din noi, că mai mult suntem preo­cu­pați de lucrurile efemere, asemenea locuitorilor din Gadara. 

Sfântul Ioan Gură de Aur se întreba cărora ne asemănăm, celor din Gadara, care au cerut Mântuitorului să plece pentru că au pierdut câștigul bun, adică un profit sigur, sau celor vindecați de Mântuitorul, care au cerut să rămână lângă El. 

Să ne aducem aminte că în alte locuri unde se aflau păgâni care nu aveau comuniune cu iudeii, cum ar fi Cetatea Sihar din Samaria, Mântuitorul a fost rugat să mai rămână la ei după dialogul purtat la istorica fântână a Patriarhului Iacob. 

Cei care au fost în pelerinaj în Țara Sfântă și pe malul Lacului Ghenizaret au văzut că în zona Gadarei, de unde Mântuitorul a fost alungat, sunt locuri pustii, peșteri și uitare, iar cetatea nu mai există. Unde Dumnezeu nu este invitat să rămână, totul se pustiește, iar amintirea locului și istoria oamenilor se pierd. Nu la fel se întâmplă acolo unde Dumnezeu este rugat să rămână, să binecuvânteze viața lor, cum L-au rugat stăruitor ucenicii călătorind către Emaus, atunci când Domnul s-a făcut că merge mai departe: „Rămâi cu noi, căci este spre seară și s-a plecat ziua” (Luca 24, 29). 

Strigătul „Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?” (Luca 8, 28) este des auzit în lume, rostit de cei care nu vor să-L primească în viața lor sub diferite pretexte. Mântuitorul este rugat să rămână undeva, departe, pentru a nu crea disconfort. Când vom reuși să scăpăm de lanțurile păcatului care ne împresoară, după cum spun cuvintele Scripturii, vom fi cu adevărat liberi.

În lumea noastră se întâmplă multe rele și ne întrebăm până unde merg puterea și lucrarea diavolului? Părinții Bisericii ne învață că puterea lui este limitată, în comparație cu Dumnezeu, Care este Atotputernic, iar Sfânta Scriptură ne amintește că diavolul are atâta putere cât îi dăm noi: „Stați împotriva diavolului și el va fugi de la voi” (Iacov 4, 7). Lupta împotriva diavolului este permanentă, până la ușa mormântului. 

Cuvintele filocalice spun despre faptul că unul dintre sihaștrii din pustiul Egiptului, după o lungă și stă­ruitoare luptă împotriva întunericului, a ajuns să fie amăgit de diavol în ultima clipă a vieții, trimițându-i un car ademenitor, tras de cai cu aripi de foc, spunând că Dumnezeu i l-a trimis pentru a fi dus înaintea Lui. 

Văzând cât de mult s-au ostenit Părinții pustiei, diavolul încerca să-i amăgească cu slava deșartă, cu atât mai mult pe noi, care nu luptăm, neavând tăria de a-i sta împotrivă. 

Lupta împotriva diavolului este permanentă, iar armele sunt credința, nădejdea în Dumnezeu și rugăciunea rostită cu toată ființa noastră. 

Oamenii sunt mari și puternici când se roagă, când stau în genunchi, întrucât legătura noastră cu Dumnezeu o împlinim prin rugăciune și smerenie. Lupta împotriva celui rău o putem duce prin ajutorul lui Dumnezeu, cu puterea sfintei și de viață făcătoarei Cruci, cu ajutorul smereniei și al altor virtuți creștine. 

Prezența cuiva în biserică este primul semn că dorește o legătură puternică cu Dumnezeu, iar absența de la biserică și puțina rugăciune sunt pact cu diavolul, care întinde oriunde curse, având pentru fiecare un mește­șug aparte, chiar și pentru cei care urcă o treaptă, sau mai multe, pe scara care duce către desăvârșire.

În cele din urmă, după ce a săvârșit minunea, L-au rugat să plece. Nu putem afirma că L-au gonit, dar totuși, rugându-te cineva să pleci, este de fapt o alungare, o altfel de atitudine decât cea pe care o aștepți de la un om care îți este apropiat. Altădată, după pescuirea minunată, Apostolul Petru L-a rugat pe Domnul să plece de la el, dar acolo nu era respingere, ci umilință, pentru că bietul pescar din Betsaida înțelegea, cu părere de rău, că nu Îl merită pe Mântuitorul Hristos. În ținutul Gadarei, însă, era părerea de rău pentru pierderea arginților, prețuind mai mult banii decât pe Domnul, iar cei 30 de arginți cu care a fost vândut mai târziu Mântuitorul Hristos era prețul unui sclav care se vindea altora. Atât valora Fiul lui Dumnezeu! Cât un sclav! El, Care ne-a oferit bucuria răscumpărării.

Avem datoria să-L rugăm stăruitor pe Mântuitorul Hristos să rămână cu noi, să spunem și noi asemenea Apostolilor Luca și Cleopa, călătorind împreună cu El spre Emaus: „Rămâi cu noi, schimbă viața noastră și adu bucurie în locul tăcerii și tăgăduirii noastre, adu mângâiere celor care suferă din pricina păcatelor lor sau ale părinților și bunicilor lor”. Rugăciu­nea către Mântuitorul Hristos va aduce binecuvântarea și nădejdea că El rămâne cu noi până la sfârșitul vea­curilor. 

Ne rugăm ca lupta cu întunericul să fie călăuzită de Lumina lumii (Ioan 8, 12). Sfântul Apostol Pavel ne spune: ,,Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în văzduh. Pentru aceea, luați toate armele lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneți în picioare” (Efeseni 6, 12-13).

Doar El are puterea de a ne protegui, cu harul Preasfântului Duh, care pe cele cu lipsă le împlinește…