Colonizarea lumii vechi

Ca un otpust la mini-seria pe care am lansat-o în Lumina din edițiile trecute, nu pot să nu abordez și resorturile schimbărilor generale, globale, care induc o stare de panică difuză și cetate asediată între membrii Bisericii mele.

Lumea noastră nu mai e a „noastră” de ceva vreme, adică nu mai e lumea celor care am pășit din dictatură direct în libertate, a celor care am citit cărți cu duiumul, a celor care ne-am instruit pe băncile universităților în formatul lor „clasic”, adică: toceală, examene grele, cursuri în format fizic, zile petrecute în bibliotecă, discuții aprinse în căutarea soluțiilor de salvare personală și comunitară. Acea lume cu normele ei morale, cu relațiile ei genera­ționale încă așezate, cu modestia ei autoimpusă, cu limitele ei de prosperitate și cu acceptarea tacită a unor strâmbătăți (recente sau seculare), a sucombat. Și era firesc să se întâmple așa. Noile generații sunt eliberate de cenzura socială, de determinările geografice, sunt dezinhibate de complexele culturale, de rigorile etnice, de barierele lingvistice, de natura și tipul relațiilor sexuale. Avem de-a face cu un alt tip de om.

O altă construcție umană („omul recent” al lui Patapievici, care deja este depășit el însuși!), un nou tip de cetățean planetar tocmai a pornit în căutarea legitimă a fericirii terestre, un humanoid vesel și individualist care reclamă continuu drepturi și libertăți bate la porțile civilizației terestre. Este vorba, dacă îmi permiteți, de o colonizare a lumii vechi (veche de măcar 1.000 de ani) prin modernitate în exprimare, tehnologie și neo-apucături întreprinse de triburile socio-culturale emergente ale planetei. Ele nu au rasă, nu au vârstă, nu au o religie, nu vin de undeva. S-au ivit din „spuma mării” rețelelor de socializare, din energia consumeristă, din hi-tech-ul digital, biochimie și genetică alimentară. Vechile normative morale și comportamentale nu le spun mare lucru, clipa este suverană, efemerul intens este azimutul existenței, planeta Pământ este zeița greu acceptată căreia i se închină formal. Așa trăiesc sute de milioane, poate chiar miliarde de colegi de planetă, pe diferite intensități, pe diferite trepte de bunăstare și de acces la resurse. Dar având acceași țintă: fericirea mundană, obținută - la rigoare - chiar și din vârful telecomenzilor, al soft-touch-ului, al pastilelor albastre, al junk-food-ului sau al „evenimentelor”. Dispozitive și formate de creat plăcerea (efemeră, dar intensă) sunt acum cu duiumul, accesibile tuturor. De ce să nu iei parte la marea zbânțuială dezincriminată moral de legislație, cutume sociale, trend cultural? Și încurajată masiv de „filozofia” consumeristă ca stil de viață trepidantă, care te catapultează în mijlocul acțiunii... Cum să nu iei parte la așa ceva, cum să stai pe bară?!

Biserica era, până în vremurile din urmă, singura instanță care genera bucurie și sens vieții. Ea era normativul fericirii (terestre și cerești), al împlinirii unui ideal uman: acela al sfințeniei. Calea însă era lungă, aspră, pândită de pericole. Un parcurs accidentat care cerea o motivație pe măsură, un efort personal uriaș. Iar modelele erau în față, sculptate în marmura catedralelor sau pictate pe zidurile bisericilor. Martiri străpunși de sulițe, capete zburate de paloșul gâdelui, chipuri emaciate, trupuri subțiate de asceză. Aceasta era priveliștea recognoscibilă a fericirii, lucru nu tocmai la îndemână, însă societatea încuraja – pe toate căile – acest parcurs. În virtutea lui s-a putut ridica o lume nouă pe ruinele antichității, s-au creat instituții viabile, s-au născut opere de artă și, la final, s-au schimbat complet cadrele mentale care au făcut posibil adevăratul progres spiritual și material. Un singur lucru nu s-a putut schimba, însă: germenele libertății care este profund sădit în firea umană și care este parte constitutivă a ADN-ului nostru, e cuprins în `coasta adamică”. Ei bine, atunci când oamenii au constatat că Biserica, prin clericii și prin instituțiile ei au “obosit” în propovăduirea vie a Evangheliei, că s-au formalizat în discurs și au deviat de la scopurile exclusiv cerești ale lucrării încredințate lor, au început pe rând să abandoneze corabia. Mai întâi în Apus, acolo unde teocrația înflorea, Biserica substituindu-se abuziv puterii seculare generând propria teroare, apoi și în Răsărit, unde Biserica se decuplase de la realitatea imediată, de la nevoile reale ale oamenilor, trăind într-un trecut idealizat. Pe scurt, instituția eclezială de pretutindeni nu a putut ține pasul cu schimbările pe care ea însăși le-a promovat și pregătit, sute de ani. Odată cu încreștinarea pe scară largă a planetei a început și formalizarea credinței.

Acum trăim un moment istoric, de-a dreptul: oferta duhovnicească a Evangheliei expusă în noul Babilon, inclusiv cel digital. Vom păți ca Pavel în Areopag, între filosofi, sau ca Petru în Ierusalim, la Cincizecime? Dar să nu uităm un lucru esențial: ambii și-au dat viața pentru Hristos!