Comorile Suceviţei dăruite contemporanilor

Biserica ctitoriei Movileştilor de la Suceviţa, cu trupul masiv, dar în acelaşi timp graţios, modelat măiestru într-o sinteză originală a unor elemente de artă moldovenească, bizantină şi gotică, s-a plinit, atingând desăvârşirea prin cuprinderea sa în horbota policromă a unei fresce neasemuite. Doi meşteri din cei mari, Ioan şi Sofronie, au purces la acel sfârşit de veac XVI la plăsmuire, alternând inspirat scenele de mari dimensiuni, cu răsunet simfonic, cu cele miniaturale, în acorduri ca de lied şi în urzeală de filigran. A rezultat, cum remarca unul dintre cei mai avizaţi comentatori ai unor asemenea creaţii, profesorul universitar doctor Remus Rus, „un îndrumar în imagini despre cum să ne dobândim mântuirea, o istorisire a gândului lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră, a lucrării şi purtării de grijă a Sfintei Treimi pentru îndumnezeirea lumii”.

Cartea aceasta de o factură specială e grăitoare şi pe înţeles pentru că meşterii au ştiut să o structureze călăuzitor prin ima­ginile care vorbesc de la sine, elocvent şi pilduitor. Ioan şi Sofronie au săvârşit ceea ce tălmăceşte zisa lui Ovidiu „Finis coronat opus”. Lucrarea lor a încheiat glorios o operă uimitoare, cea a împodobirii mănăstirilor din nordul Moldovei cu fresce exterioare, iniţiată de Mitropolitul Grigorie Roşca şi patronată de Voievodul Petru Rareş. Voroneţ, Moldoviţa, Probota, Humor, Arbore, Suceviţa, Baia, Râşca şi alte chinovii, toate se rânduiesc, fiecare cu strălucirea sa, în salba de mărgăritare din sipetul de aur al creativităţii româneşti.

Suceviţa, „Mănăstirea îngerilor”, cum a fost supranumită după parabola sublimă a „Scării virtuţilor”, acordul cel mai înalt al unei făptuiri de altitudine în întregul ei, e o întruchipare ca de smarald ce-şi desface corola într-un ochi de lumină din pânzeturile verzi, vălurite peste dulcea legănare a Obcinilor. Frumuseţea ce s-a ivit atât de miraculos într-una dintre mirabilele poiene ale pădurilor de brazi a generat trăire şi lucrare sfântă şi fost-a dintru începuturi şi până azi izvor de frumuseţe. Aşa au fost statuate lucrurile de ctitor, luminatul domn Ieremia Movilă.

Mănăstirea Suceviţa a devenit din acele vremuri o vatră a spiritualităţii parcă celeste. Călugării, rugători de har, nevoitori din cei exemplari, s-au îndeletnicit şi cu izvodirea frumuseţii nepereche. Firul tors de Ioan şi Sofronie s-a dus mai departe, luând de astă dată chipul unor manuscrise şi cărţi migălite zile şi nopţi cu ardenţa minţii, simţirea inimii şi neîntrecuta îndemânare a mâinilor. S-au dat la iveală capodopere, izbânzi bibliofile. Cuvântul ziditor se scălda în sălaş de lumină şi culoare. Manuscrisele şi paginile de carte erau ornate pe margini sau înlăuntrul lor cu miniaturi menite să încânte ochiul şi să stârnească interesul şi apetitul lecturii, potenţând prin grafism de mare fineţe şi rafinament tâlcurile din cuvinte.

La Mănăstirea Suceviţa, încă din timpul domniei lui Ieremia Movilă, a apărut o mare şcoală de copişti şi miniaturişti, care a sporit caratele acestei arte din veacurile anterioare. Nu numai litera trebuia meşterită să fie chipeşă, nu doar linia era îndestulătoare să celebreze cu dantelăria sa pagina de text sacru, ci se cerea a merge mai departe, îmbogăţind pergamentul sau hârtia pe care se aşternuse slova cu adaosuri de scene, chipuri care să dezghioace miezul din cuvânt şi să-l înfăţişeze în toată cuprinderea de sensuri. Manuscrisele de la Suceviţa au izbutit admirabil această înnobilare. Multe-s semnele ce ne-au rămas, copleşitoare de-a dreptul, mai ales cele două „Tetravanghele”, cunoscute ca „Suceviţa 23” şi „Suceviţa 24”. Acesta din urmă este o operă de încununare a artei strălucitoare la care ajunseseră monahii de la Mănăstirea Suceviţa. Au fost făurite de virtuozi în deplinul sens al cuvântului, meşteri ai liniei şi culorii, dar şi învăţaţi şi cunoscători ai limbilor greacă şi slavonă. Arta lor, cu trăsăturile sale distincte, era comparabilă ca realizare cu preocupările similare din arealul universal, aşa cum au demonstrat-o cu vigoare expoziţiile de artă veche şi modernă românească de la Paris şi Geneva, din anul 1925, în care aceste capodopere au figurat întrunind elogii supreme şi stârnind interesul unor cercetători de prestigiu internaţional. „Tetravanghelul” „Suceviţa 24”, ilustrat cu 346 de miniaturi, păstrat în Muzeul Mănăstirii Suceviţa, este catalogat de lumea specialiştilor drept unul dintre diamantele cu multe carate ale genului. Sculpturalitatea literei, fastuozitatea compoziţiilor şi dezinvoltura lor, ideaţia mustoasă şi înţeleaptă, sprinteneala şi eleganţa liniei, atmosfera de taină ce se degajă ca într-o incantatorie îngânare reprezintă atribute ce definesc o operă unică.

Sigur, asemenea creaţiuni nu sunt repetabile. Păstrarea şi aducerea la lumina contemporaneităţii şi viitorimii a acestor inestimabile zăcăminte nu sunt mai puţin importante. Cere devoţiune, înţelegerea rosturilor, talent, energie. Misiunea aceasta nobilă şi de mare însemnătate şi-a asumat-o jertfitor obştea Mănăstirii Suceviţa, cea norocită cu asemenea daruri. Se naşte prin imboldul şi osteneala maicii stareţe, stavrofora Mihaela Cozmei. Cuvioşia Sa a vădit de când e în fruntea chinoviei că este o preţuitoare a valorilor autentice. Se străduieşte râvnitor să le conserve, să le dăruiască, cu strălucirea lor originară, semenilor spre a se bucura.

Viaţa mănăstirii curge în albia marii tradiţii. Zidirile bătrâne se primenesc, pictura, nestematul ctitoriei Movileştilor, a redobândit prospeţimea aurorală. Dar şi celelalte comori se află în atenţia şi preocupările neobosite ale ostenitoarelor de la Suceviţa. Fondul de manuscrise şi de carte veche e restaurat după toate regulile şi expus cu rigoarea marilor incinte muzeografice. Aspiraţiile sunt ­înalte. S-a dorit ca aceste capodopere să fie accesibile unui public cât mai larg spre cunoaştere şi cuminecare. Dezideratul se rostuieşte printr-un temeinic program editorial.

„Tetravanghelul” „Suceviţa 24” a fost tipărit în limba română cu reproducerea ediţiei „Biblia, adică Dumnezeiasca Scriptură a Legii vechi şi a celei nouă”, tipărită în zilele Majestăţii Sale Carol I Regele României, în al 49-lea an de slăvită domnie. Ediţia Sfântului Sinod, Bucureşti, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1914”. Sunt inserate în text şi cele 346 de miniaturi din manuscrisul original pe pergament, într-o apariţie bibliofilă de sărbătoare, sub egida mănăstirii. S-a adăugat, într-o tipăritură de aleasă ţinută grafică, „Calendarul Sfinţilor. Din fresca Mănăstirii Suceviţa”.

Succesiunea de imagini picturale, redate acum într-un decupaj individual, extras din acea înlănţuire caleidoscopică de pe pereţii pronaosului, relevă cu şi mai mult relief măiestria fără de cusur a zugrăviturii atât în vederea de ansamblu, cât şi în fiecare detaliu cu rolul său revelatoriu privind personalitatea sfântului înfăţişat iconic. Textul ce face pandant cu imaginea e contrapunctic, rotunjind şi împlinind mesajul plastic.

Aceste tipărituri de excepţie au fost realizate graţie climatului elevat ce domneşte în sihăstria bucovineană. Spre a înfăptui toate aceste lucrări cu rost modelator duhovnicesc, maica Mihaela Cozmei a strâns în jurul ei oameni chemaţi şi dispuşi să se jertfească. Numele lor se cuvine a fi pomenit, de la coordonatorul ediţiilor, protosinghelul Marcu Petcu, la fotograful Petru Pălimar, la lectori, corectori, tehnoredactori, instrumentişti într-o orchestră care a dat viaţă unei partituri cu adevărat superbe. Prin silinţele lor merituoase, comorile Suceviţei iradiază în sufletele celor însetaţi de cuvântul întrupat cu veşmântul frumuseţii inegalabile.