Conştientizarea greşelii este începutul îndreptării noastre

Tema frumoasei parabole a fiului risipitor din Noul Testament este cea a căinţei şi a întoarcerii la calea cea dreaptă. Trei sunt personajele acestei parabole: fiul rătăcitor, fratele fiului rătăcitor şi părintele acestuia, fiecare întruchipând o anumită atitudine faţă de aproapele nostru. Să vedem ce prezintă pilda.

Un părinte avea doi fii. Fiecare a primit partea lui de moştenire, dar fiul cel mic, nechibzuit fiind, şi-a luat lumea în cap, a plecat de acasă şi a cheltuit toată avuţia în petreceri şi destrăbălare. A ajuns, până la urmă, într-o cruntă mizerie, tocmindu-se păstor al unei turme de porci. Cuprins de remuşcări, dar şi de oarece edificări, se întoarce acasă cu gândul că ar fi fericit dacă ar ajunge argat în casa părintească. Spre uimirea sa, tatăl îl primeşte cu mare fast, dându-i veşminte curate şi pregătind o masă mare, pentru care sacrifică viţelul cel gras. Fiul cel mai mare, văzând toate acestea, s-a simţit nedreptăţit. La reproşurile sale, tatăl lasă să se înţeleagă că întoarcerea acasă şi recuperarea unui păcătos socotit pierdut sunt de mare folos şi trebuie să constituie un prilej de mare bucurie.

Pilda fiului rătăcitor exprimă ideea că pocăinţa nu este niciodată prea târzie, condiţia fiind ca aceasta să fie sinceră şi deplină. Valoarea pedagogică a acestei pilde rezidă în asumarea inteligentă şi matură a rătăcirii, a pierderii, pentru moment, a reperelor. Creştinismul vine cu o perspectivă aparte asupra păcătuirii. Păcatul, în măsura în care este pasager, poate deveni sursă şi reazem întru perfecţionare, prilej de reorientare şi înaintare pe drumul cel drept. Conştientizarea unei stări de fapt reprobabile este începutul îndreptării noastre. Fără acest "grad zero" al iluminării de sine nu există nici reconversie morală, nici chiar început fiinţial.

Cine este fiul rătăcitor? Este omul mânat de voluptatea aventurii, de dorul de ducă, de mirajul ţării îndepărtate. Este cel care nu a învăţat încă din greutăţi, dar este capabil de această învăţare. Are o mare calitate: experienţa-limită îl trezeşte, îl înfrumuseţează şi înnobilează spiritual, "venindu-şi în sine". Mai mult decât atât, el este gata de pocăinţă, de acceptare a unui statut inferior, dar în casa sa, a părintelui său. Dorul întoarcerii acasă este însoţit de căinţa sinceră: "Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi" (Luca 15, 18-19).

Cine este tatăl fiului rătăcitor? Este prototipul părintelui, este "tatăl generic", un fel de Dumnezeu, a toate înţelegător, iertător. Este marele pedagog, capabil de a converti situaţia de păcătuire în prilej de îndrumare şi formare. Este tatăl ce valorifică o situaţie-limită spre un scop nobil: copilul pierdut să se regăsească. Este pedagogul care foloseşte singura cale de îndreptare în situaţia dată: pedeapsa "pozitivă". Nu prin deposedare sau descalificare, ci prin dăruire şi primenire.

Cine este fratele fiului rătăcitor? Este un personaj important al acestei pilde, trecut cu vederea destul de uşor. Este omul conformist, ascultător de porunci, dar şi dornic de a extrage foloase din acestea. Este prototipul individului orgolios, care oferă, cu condiţia să primească în aceeaşi măsură. De la el putem învăţa că resentimentul ne face rău, situându-ne cum nu se cuvine faţă de cel ce a păcătuit. Înţelegerea aproapelui şi îndurarea sunt calităţi ce trebuie să prevaleze în faţa egoismelor noastre.

Oricum, de la fiecare protagonist al acestei parabole avem de învăţat câte ceva: de la fiul rătăcitor - că oricât de "rătăciţi" am fi, putem descoperi Calea; de la tatăl acestuia - că toţi fiii, indiferent de căderile lor, trebuie aşteptaţi, primiţi, primeniţi cu iubire pe măsura căderilor lor; de la fratele fiului rătăcitor - că putem deveni "mici", cu toată credinţa noastră arătată, dacă nu îi înţelegem pe cei care au păcătuit, dar au avut forţa să-şi revină…