Convorbirea cu samarineanca - tact, isteţime şi bucuria descoperirii lui Dumnezeu

Cele patruzeci de zile de prăznuire a Învierii Domnului se apropie de sfârşit. Prezentarea chipurilor de manifestare a bucuriei, însă, continuă. Duminica aceasta, în cadrul Sfintei Liturghii, Biserica a rânduit citirea pericopei care relatează convorbirea Mântuitorului cu o femeie samarineancă (Ioan 4, 5-42), fapt pentru care ziua se şi numeşte „a Samarinencei“.

Pe lângă bucuria prin care se aseamănă cu „eroii“ ultimelor trei duminici, samarineanca dă prilejul unei analogii cu aceştia: graba. Dar nu o grabă precipitată, o grabă care să „strice treaba“, cum se spune în popor, ci o grabă în sensul de neîntârziere, de nerăbdare, de dorinţă de împlinire a unui lucru visat. Toma era nerăbdător să pună degetul său în palma Mântuitorului şi mâna lui în coasta Celui înviat pentru a se convinge de realitatea marii minuni. Mironosiţele femei au alergat la apostoli ca să le vestească faptul că Învăţătorul a biruit moartea, precum a zis. Slăbănogul de duminica trecută s-a grăbit spre templu pentru a mulţumi lui Dumnezeu pentru binefacerea primită prin Iisus Hristos. Femeia din Sihar, pomenită în Biserică în a cincea duminică după Paşti, a fugit în satul său, să spună tuturor că a întâlnit pe cineva care are o putere foarte mare, un Om care poate fi Hristosul (versetul 29).

O lecţie pentru cei care pun mai presus rigorismul unor reguli făcute de oameni

Este foarte interesantă această reacţie a femeii şi, cred, nu doar firească, ci chiar ineluctabilă. Atunci când eşti convins că L-ai găsit pe Dumnezeu, te încearcă două sentimente: prima oară bucuria, o bucurie nemăsurată, neînchipuită până atunci. Iar apoi, decurgând lin şi natural din aceasta, dorinţa de a nu rămâne singur în bucuria ta. Dorinţa împărtăşirii ei cu alţii. Căci, dacă într-adevăr L-ai întâlnit pe Dumnezeu, atunci înseamnă că ai experiat binecuvântarea comuniunii celei mai înalte cu persoanele Sfintei Treimi şi devii, la rândul tău, izvor de iubire comunională.

Sunt şi alte aspecte care ne atrag atenţia în versetele citite ieri. Mai întâi, o nouă surpriză pe care le-o oferă Hristos ucenicilor Săi: nu numai că nu ocoleşte Samaria, dar stă de vorbă şi chiar cere unei femei samarinence să-i dea să bea apă. Erau cunoscute relaţiile glaciale dintre evrei şi samarineni. Primii îi considerau spurcaţi şi evitau orice contact cu cei care introduseseră în cultul lor zeităţi şi obiceiuri păgâne. Mântuitorul nu ţine cont de aceste prejudecăţi, ci doar de judecata Lui cea înaltă, potrivit căreia toţi oamenii sunt chemaţi „să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină“ (I Timotei 2,4). Încă o lecţie pentru cei care pun mai presus rigorismul unor reguli făcute de oameni decât iubirea de semeni. Căci, atunci când cineva are nevoie de ajutorul tău, de cuvintele tale sau doar de prezenţa ta, nu e momentul să faci caz de religia lui, de starea lui morală sau de oricare alte particularităţi. Aşa a făcut Mântuitorul Iisus Hristos şi rezultatul a fost pe măsură: locuitoruii Siharului „Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui“ (versetele 40-41). Cât de diferit s-au comportat ei faţă de cei din Gadara, care L-au rugat să plece din hotarele lor (Matei 17, 14-23)!

Discuţie-model pentru pastoraţie

Ar mai fi o latură pe care am vrea să o reliefăm. Dialogul dintre Mântuitorul şi femeia samarineancă este nu doar spectaculos, captivant, ci şi pilduitor din punctul de vedere al pastoraţiei. Iisus dovedeşte foarte mult tact în această discuţie care porneşte de la o cerinţă simplă: „Dă-Mi să beau“ (versetul 7). Se foloseşte de un prilej banal pentru a atrage la credinţă o femeie isteaţă, după cum vom vedea. Primind o replică conformă cu prejudecăţile relaţiei evrei-samarineni, mai sus-menţionate, Hristos o provoacă: „Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie“ (versetul 10). Într-o primă fază, femeia este uimită, dar, imediat, îşi revine şi simte că Cel cu Care vorbeşte poate fi comparabil cu Iacov, părintele poporului evreu. Sesizând deschiderea femeii, Mântuitorul îi propovăduieşte adevărul şi esenţa Evangheliei Sale: „Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică“ (versetul 14).

Discuţia priveşte apoi viaţa personală a femeii, femeie care avusese deja cinci bărbaţi, era acum la al şaselea, şi care mersese pe un drum îndoielnic. Dar, după ce este mustrată şi uşor ironizată: „Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat“ (versetele 17-18), discuţia trece în alt plan.

Samarineanca ştie acum că în faţa ei este un prooroc, nu un om oarecare. Poate să întrebe şi să lămurească probleme dificile de credinţă. Apogeul este atins când Hristos i Se descoperă ca Dumnezeu: „I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine“ (versetele 25-26).

Porneşte de la un fapt banal, se continuă prin abordarea unui subiect comun, relaţia evrei-samarineni, se ajunge la transmiterea extrem de concisă a mesajului evanghelic, urmează întrebările menite să o facă pe femeie să îşi schimbe modul de a percepe şi trăi viaţa şi se încheie cu triumful mărturisirii şi acceptării lui Hristos ca Mântuitor.

Mă gândesc că dialogul dintre cei care slujim altarele şi cei care nu sunt creştini practicanţi sau nu sunt creştini ar putea urma acest model, urcând treptat până la mărturisirea şi acceptarea lui Hristos Domnul ca Izvor de viaţă şi de iubire. Şi, apoi, putem spera să obţinem rezultate asemănătoare, precum cel realizat de Mântuitorul cu isteaţa samarineancă. Sfânta Fotini, căci despre ea este vorba, a devenit o mamă virtuoasă şi a pătimit pentru învăţătura Mântuitorului Hristos, fiind prăznuită de Biserica Ortodoxă în ziua de 26 februarie.